Plus ça change, plus c’est la même chose (29.09.2022)
Începutul fiecărui an școlar în învățământul preuniversitar românesc ne pune în fața unei eterne dileme: totul trebuie schimbat pentru că nimic nu merge cum se dorește. Vorba aceasta simplistă, aruncată în fugă, se găsește pe buzele multor părinți, a încă și mai multor reprezentanți politici, cel puțin procentual, fie ei funcționari publici înalți cu ,,misiune de stat” în teritoriu, fie ei consilieri ai partidelor noastre de guvernământ și de opoziție. Iureșul reformismului, o adevărată pasiune națională devoratoare, dincolo de doctrine și politici publice, demolează și clădește dintr-o singură lovitură, acțiunea constructivă nedeosebindu-se radical de cea a ,,distrugerii”, desigur, creatoare, cum ar fi spus economistul austriac Joseph Schumpeter. Dacă un observator străin sau un expert de pe altă planetă și-ar arunca ochii pe ceea ce se întâmplă de jure în sistemul nostru educațional, acesta ar conchide satisfăcut că suntem statul cu cei mai dinamici angajați, cei mai mulți adepți fără crâcnire ai îmbunătățirilor de tot soiul, de la cele funciare până la acelea promise de cele mai înalte comandamente europene, deprinse în cursuri de formare și workshopuri abilitate în materie. S-ar zice că niavutmeni nu își dorește mai mult prefacerea după ultima modă sau ultimul consens politic paneuropean decât instituțiile statului român. Suntem, în mod indubitabil, flotanți și neașezați în identitatea noastră profesională.
Din (ne)fericire, existența cotidiană a școlii românești se derulează după un alt ticăit al mașinăriei instituționale decât cel declarat public, în interviuri, în luări de cuvânt, în discursuri publice ticluite din timp, în ,,pacte”, ,,consensuri” și ,,alianțe” conjuncturale. Realitatea ne rezervă nebănuite surprize – formulă pleonastică prin definiție. Ceea ce se petrece cu adevărat în organismul nostru școlar ne aduce aminte de unele din cele mai strălucitoare pagini ale operei englezului Jonathan Swift, doar că în loc de Gulliver ne lovim de liliputani care se iau atât de în serios încât resping posibilitatea de a fi altceva decât giganți. De exemplu, o listă de activități urieșești se prezintă în ordinea cotidiană a mediului nostru școlar după cum urmează, luând în considerare fiecare săptămână și lună de lucru.
Luna septembrie găsește unitățile de învățământ preuniversitar în situația de a activa în același timp ca oficii de burse sociale și școlare. Nu avem nevoie de primărie și instituții precum Direcția generală de asistență socială și protecția copilului atâta vreme cât secretariatele și cancelariile de școli generale și licee pot face aceeași treabă de minune. Pe măsură ce anul școlar se scurge liniștit și domol, școlile pot deveni și centre de recensământ involuntar, efectuând operațiuni statistice de evidență a populației, de contabilizare a cetățenilor adulți imigranți temporar sau nu (a căror adresă de rezidență din străinătate cade în sarcina profesorilor diriginți și a acelorași secretariate disponibile permanent), de birouri de forță de muncă pentru persoane calificate sau necalificate care își caută un loc de muncă pe anumite catedre neocupate, din lipsă de candidați eligibili, prin concurs național de ,,titularizare” (acum se vorbește de posturi vacante, titularizare fiind rezervată unui număr infim din cei noi intrați în sistem), de circă de poliție pentru copiii cu situații sociale dificile ai căror părinți nu sunt de găsit între granițele țării, de cabinet psihologic voluntar, nu doar de consiliere și orientare școlară, pentru elevi, părinți și, uneori, cadre didactice. Activitățile reale ale unei școli nu se încheie aici: școala este în stare, cel puțin din punct de vedere legal, să se preschimbe eficient în centru de votare, sursă lucrativă pentru o puzderie de asociații sportive private, centru de examene naționale și chiar internaționale, în general, pentru o mulțime de ocupații a căror principală preocupare se reduce la a căuta un spațiu în care acestea se pot derula nestingherit și cu cheltuieli bugetare minime. Din septembrie până în iulie, unitățile publice de învățământ sunt stăpânite de o forță centripetă care atrage în strânsoarea ei tot ceea ce alte instituții de stat sau private nu pot face de unele singure, deși ar trebui să se întâmple astfel. Ni s-ar putea reproșa pe bună dreptate: ,,Problema dintre este și ar trebui constituie una dintre cele mai grave dificultăți din istoria filozofiei, dezbătută de secole”. Fără îndoială că așa stau lucrurile, mai ales că noi trăim și gândim pe cele mai sublime culmi filozofice în activitatea noastră administrativă. Este aproape curios că mai avem dreptul să fim și obosiți din când în când, siderați tot timpul, să suferim de foame și de sete și, culmea necazului!, să pretindem a fi și plătiți pentru faptul că suntem cadre didactice. Meseria noastră este atât de splendidă, vacanțele atât de lungi, ziua de muncă atât de scurtă încât am putea lucra și pe gratis nu numai pentru elevii noștri, ci pentru întreaga gamă de nevoi ale comunității, reale sau imaginare, dacă se poate de dimineața până seara, dincolo de opt ore pe zi, limita dintre timp liber, vacanță și munca propriu-zisă depășindu-se în numele spiritului de implicare necondiționată și al adoptării cu elan a ultimelor directive europene în mediul școlar.
Prin urmare, este limpede că școala românească poate face totul, iar, în consecință, i se cer, neapărat și urgent, cu termene fixe, cât mai multe. Deși avem laptopuri și softuri, chiar și adresă de email, imprimanta și topul de hârtie sunt cele mai utilizate instrumente din școlile noastre. Adesea, sigiliul școlar (sau ștampila instituției, pe limba noastră de rând) se uzează mai repede decât bureții și creta din sălile de clase. Cu toate că în anul 2020, odată cu sosirea neașteptată a pandemiei, s-a vorbit de debirocratizare și de dispariția anumitor comisii de la nivelul școlii, considerate excedentare, profesorul preuniversitar român este, înainte de toate, ,,responsabil, secretar, membru, diriginte cu obligații și îndatoriri, cursant în proiecte pilot, facilitator de educație” și abia apoi profesor, învățător, educator etc. Profesorul este factotum.
Un singur personaj a rămas aparent la fel, egal și identic cu sine: elevul român. Cu ghiozdanul doldora de manuale, culegeri de exerciții, rechizite școlare, acesta continuă să vină asiduu la școală. Dar și acest școlar model tinde să se rupă în două mari categorii ciudate, dar rezultând din dinamica noastră socială, specii diamentral opuse: pe de o parte cel care nu prea vine la școală, fie din pricina lipsei banilor și a condițiilor de trai minim necesare, fie pentru că nu are nimeni grijă de el acasă, cu excepția unor bunici pensionari care nu imigrat încă, cu slabe șanse s-o mai facă. De cealaltă parte avem elevul fruntaș, cu prezență impecabilă, orășan, care face înot, fotbal, handbal, polo, scrimă, echitație, trei meditații pe săptămână în timpul său liber și care își permită să meargă în tabere școlare plătite în țară sau în străinătate. Aceste două tipuri de elev nou au apărut după ce primul personaj, silitor, modest și politicos, a început să se micșoreze ca importanță și relevanță statistică în lupta economică dintre sat/comună/orășel și orașele mari, ultimele ieșind decisiv câștigătoare din punct de vedere economic. Tendința este momentan clară, media reprezentând-o la limită elevul obișnuit de pe vremuri. Timpul nu iartă, cu toate acestea, pe nimeni, iar schimbarea începută de un deceniu și jumătate nu își va înceta procesul de maturizare până când acesta nu se va consuma complet.
Hainele vechi și noi ale împăratului (8.10.2022)
Dincolo de regulamente, ordine și articole de lege, educația românească se hrănește dintr-un sol a cărui fertilitate socială, legată de ,,utilitatea generală” și abstractul ,,bine comun”, ridică semne de mirare în mintea cetățeanului de rând informat și interesat. Toți vrem ceva mai bine decât ne este și nimeni nu ar afirma public, fără să fie amendat de opinia generală, inclusiv în masa amorfă a societății civile românești, că ,,nu are sens să ne străduim când sunt atâtea greutăți uriașe de depășit”. A reforma figurează în continuare ca verbul fundamental în țara noastră și va rămâne așa pentru generații de-a rândul. Avem atâtea de făcut ca societate și indivizi încât adesea nici nu știm de unde să pornim la drum. Dar dacă, totuși, reforma este doar o speranță, un vis, o himeră și, eliminând bunele intenții, demonul jucăuș al schimbării discursive, pe bază de planuri și analize SWOT, ne-ar împinge la multe piruete retorice care ne-ar lăsa exact acolo de unde am pornit, indiferenți la decorul general volatil? Dacă efortul real de a transforma realitatea este dureros, mai ales atunci când planurile sunt puse în practică? Dacă suntem într-un impas pentru că am realizat deja tot ce poate fi în cadrele date? Acestea sunt liniile directoare care ne vor ghida în demersul de mai jos.
Citind un articol de forma unui sumar buletin medical al sistemului educațional românesc[1] constatăm că statisticile, oricât de corecte ar fi (și chiar sunt), nu acoperă și sarcina dificilă a interpretării. Presupunem că o tentativă modestă de interpretare putem realiza, supunându-ne riscului inerent de a comite erori.
O marotă critică a universitarilor români, corectă în esență, este legată de mercantilismul și mediocritatea intelectuală a studentului român. Acesta vine la școală pentru o diplomă care să îi ghideze rapid parcursul profesional și să dea roade imediate investiției financiare și de timp în educație. Pe de o parte studențimea autohtonă se plânge că nu învață ceva util și cu bătaie directă în activitatea lor profesională nemijlocită, pe de altă parte ,,cadrele academice” se plâng, pe bună dreptate, că universitatea nu este, din punct de vedere statutar și etic, școală de meserii. Din această contradicție nu se iese ușor. Facem din universitate un auxiliar al pieței muncii, cu riscurile coborârii calității, sau păstrăm educație de elită, temeinică, care produce experți, educație în vigoare doar pe alocuri la noi? Aici sunt două probleme de care nu se discută suficient. Prima se centrează pe utilitatea imediată a diplomei universitare. A spune că nu contează unde și ce lucrează absolventul de studii superioare în România este o orbire sociologică de mari proporții sociale. Universitățile locale ar trebui să fie obligate să își transparentizeze, pe model occidental, parcursul profesional pe care îl au absolvenții lor la 5, 10, 15, 20 de ani de când își finalizează studiile, iar rezultatele generale să fie examinate cu maximă seriozitate de opinia publică: câți dintre foștii studenți și masteranzi lucrează, ce ocupație au și ce venituri medii sunt elemente care consolidează reputația și încrederea publică în mediul universitar românesc. Dacă această chestiune nu ne interesează considerabil de mult, ceea ce, din nefericire, se întâmplă, atunci riscăm ca relevanța diplomelor emise de universități să apară ca îndoielnică, iar bugetul de stat, deși, cel mai probabil, judicios întrebuințat, să aibă aceeași utilitate socială ca atunci când am arde câteva valize de bancnote cu sume mari, emise de Banca Națională. Se dă naștere unei deflații a capitalului simbolic acumulat al unei societăți, adică stagnare în limitele valorilor existente, supraapreciate în raport cu dinamica expansivă a unei societăți capitaliste, care caută profituri, nu crize interne. Cu toate acestea, universitățile pot invoca, la fel de rezonabil, că piața muncii din România trimite semnale stranii, în sensul în care economia românească cere ,,forță de muncă ieftină și necalificată”, dar nu dorește ca 50% din populația adultă activă să aibă studii academice la activ, la fel ca în unele țări dezvoltate din Europa. Este și modelul politicilor noastre economice, pe care statul, care nu poate interveni pe piață din teama de a da peste cap consensul neoliberal de piață (cea care ,,le rezolvă automat și natural” pe toate, pe seama funcționării raportului divin, desi perfect calculabil matematic, între cerere și ofertă), le susține cu brațele deschise. Nu este vina mediului academic că trebuie să se ajusteze la cerințele modeste ale forței de muncă utile și active din România. Așa stau lucrurile. De altfel, s-ar putea ca la o analiză statistică secvențială să se constate, fără a surprinde neapărat pe nimeni, că diplomele de licență, masterat și doctorat din România să aparțină mai degrabă unor studenți deja angajați și că o semnificativă parte din aceste diplome, îndeosebi la nivel postgraduate, să revină angajaților statului, care caută să își consolideze poziția la locul lor de muncă. Economia, înțeleasă aplicat, înseamnă și studii sociologice, dar și politici publice care să fie atât în interesul patronatelor, cât și a dezvoltării sociale generale. A autonomiza doar componenta contabilității firmelor ca esențială pentru economia României riscă să devină un joc cu sumă nulă pe termen mediu și lung. Nu-i de mirare că modelul economic românesc și-a atins limitele și în domeniul educației superioare, unde piață este saturată de absolvenții deja existenți. Fără locuri de muncă, fără investiții cu profit anticipat satisfăcător, nici universitatea nu poate decât să se contracte, cum se petrece de un deceniu, și să se emită în continuare diplome pentru un mic procent din absolvenții de liceu existenți, parte din care sunt înscriși și urmează să finalizeze o facultate. Conform legilor economiei de piață, statul nu poate crea în gol locuri de muncă fiindcă nu mai trăim în economiile centralizate socialiste.
Punând în discuție mediul preuniversitar românesc, mai cu seamă în cazul liceelor profesionale și tehnologice, situația expusă mai sus se repetă întocmai: absolvenții acestor licee trebuie ,,cântăriți, numărați și împărțiți”, nu doar în sens biblic, ci și economic, prin rapoarte cât mai minuțioase, care să fie prezentate marelui public ca parte integrantă din dezbaterile zilnice din mass media pe subiect. Presupunând strict ipotetic că 50% din absolvenții acestor instituții de educație au joburi străine de pregătirea lor sau migrează în afara granițelor, se pune întrebarea firească pentru ce și la ce bună investiția statului român în aceste forme de învățământ nerentabile pe piață. Cum să facem utile, din punct vedere social, aceste școli? Ce poate face statul pentru funcționarea pragmatică a economiei? Reciproca este la fel de valabilă: cum procedează mediul de afaceri pentru a ajuta la dezvoltarea profundă a României? Sunt întrebari spinoase, care riscă să dea naștere unor perspective diametral opuse, cu probabilitate ridicată de conflict ideologic, dacă nu, în ultimul rând, social. Având în vedere câte licee tehnologice și profesionale s-au trezit cu lacătele puse pe uși în ultimii douăzeci de ani sau câte școli gimnaziale de-abia răsuflă în mediul rural din pricina crizei demografice din România (rată mare de imigranți economici, spor natural negative, șomaj major ascuns etc.), ne întrebăm retoric dacă vrem o țară de buzunar, ,,unilateral dezvoltată”, concentrată în câteva centre urbane industrializate corespunzător, sau dacă ne dorim o societate în care populația și teritoriul să fie unite într-o rețea economică solidă și de durată. O economie puternică, în care dizarmoniile sunt reduse la minim, aduce cu sine instituții funcționale și un stat care există întru beneficiul cetățeanului mediu. Altminteri, paradigma neoliberală disfuncțională din România riscă să fie înlocuită de paradigme naționaliste regresive și revanșe populiste, cu elite militarizate, ca în Rusia putinistă. Din nefericire, alternative mai credibile nu se întrezăresc la orizont.
[1],,Doar 16% dintre persoanele cu vârste între 15 și 64 de ani au absolvit o facultate în România, potrivit datelor Eurostat. Proporția ne plasează pe ultimul loc din UE la acest capitol din 2011 și până acum, în 2011, proporția fiind chiar mai mică, de 12,9%”. https://adevarul.ro/stiri-interne/educatie/radiografia-educatiei-prea-putini-licentiati-2210552.html, accesat la data de 6.10.2022.
Examen de maturitate în învățământ (15.11.2022)
În anul școlar 2021-2022, de curând încheiat, după 5-6 ani de la organizarea ultimului concurs de directori, autoritățile abilitate politic și legal din țara noastră (politica e lege în România, iar de multe ori ea chiar ține loc de lege) au decis să pună din nou în concurs funcțiile de conducere din învățământul preuniversitar românesc. Măsura era necesară, având în vedere precedentul recent din 2016, cu valabilitate de patru-cinci ani pe post, cu toate că din 1989 încoace, fără protestul sau nemulțumirea exprimate ale cuiva, aceste concursuri s-au organizat decenial sau uneori nu s-au organizat deloc pentru perioade lungi de timp. Este un fapt curios sau măcar greu tolerabil moral cum se întâmplă ca un profesor să dea examene de câteva ori în viață pentru a deveni titular în sistemul de învățământ, dacă există posturi disponibile, fără a mai pune la socoteală gradele didactice și definitivarea în învățământ, iar conducerea grădinițelor, școlilor și liceelor din România s-a cam ferit în postcomunism (poate și înainte) de asemenea filtre de selecție. Este ca și cum, iertați-mi comparația năstrușnică, o turmă de mioare biblice ar fi trecute ocazional prin ciur și prin dârmon, dar păstorul se consideră de la sine pur și infailibil (sunt și situații în care oițele se ascund sub blană de lup, dar, de cele mai multe ori, mioarele devin lupi odată ajunși să stăpânească). Quis custodiet ipsos custodes? se întreba Juvenal în satirele sale, dar de clasicii latini au auzit doar cei care se feresc să repete ceea ce ei condamnau.
În țara noastră, paznicii democrației sunt, în mod deosebit, păziți de Uniunea Europeană, în măsura în care concedem autorității europene un grad real de eficiență și de bune intenții. Altminteri, cu părere de rău cred că nu ne-ar mai păzi nimeni de noi înșine. De aceea, e greu de spus ce mecanisme democratice funcționale există în organizarea internă a statului român. Se poate ca ele să existe pe hârtie, dar prăpastia dintre țara legală și țara reală continuă să ne agaseze civic, la foc mic, zi de zi. Dacă aceiași oameni sau aceleași grupuri de ,,elită” fac regulile pe care aceleași puternice grupuri le asigură aplicarea, atunci între grupul de elită și un grup de interese oarecare, cum ar fi cele legate de perpetuarea reală a dreptului de acces la resursele statului, nu există o deosebire frapantă sau cel puțin explicabilă în termenii idealiști ai separării puterilor în stat. Nici nu mai este nevoie să căutăm firul unor conspirații în clipa în care un stat este capturat de grupuri organizate, care apelează facultativ la lege numai atunci când se cere rezolvarea unor conflicte de putere financiară și de teritoriu administrativ între ele. Rezolvarea este una și aceeași pentru ca vendetele și lupta internă să se atenueze: fie aceste grupuri dispar și avem domnia legii, iar parlamentul elaborează legile pe care le discută serios cu toți aleșii electoratului, fie un singur grup le exclude pe toate celelalte, iar oligarhia va fi perfectă și neînduplecată. Cu oarecare efort, oligarhia antidemocratică își va alege în timp și-un tătuc cu veleități de patriarh naționalist sau de guru globalist (cele două ipostaze se suprapun la limită, în sensul în care marea națiune e totuna cu umanitatea întreagă), iar calea putinistă a societăților europene va avea mai mulți imitatori decât ce se întâmplă acum în unele țări europene. Ce fronturi vor deschide acești oligarhi antidemocratici, de oriunde ar veni aceștia, rămâne de văzut. Sperăm să nu ajungem acolo, deși indicii în acest sens vin din toate părțile.
Dar să revenim la concursul celor care consiliază în forță profesori, discută ancilar cu părinții și, uneori, între două ședințe și patru situații de terminat, educă pe fugă elevii. În cele trei sesiuni ale concursului organizat în anul școlar 2021-2022 în muncipiului București, datele ne spun următoarele: la prima sesiune din octombrie-decembrie 2021 s-au înscris 626 de candidați pe 644 de posturi vacante, din care doar 595 au dat concursul și numai 380 de promovați au preluat mandatele. Să reformulam succint: avem mai puțin de un candidat pe loc, însă dintre candidați numai 64% l-au promovat. În cea de-a doua sesiune, din februarie-aprilie 2022, constând în teorie din locurile rămase neocupate la prima etapă, din cele 213 posturi scoase la concurs, 141 candidați au promovat, dar numiți în funcție au fost doar 170. Din cei 311 candidați validați înainte de concurs, presupunând că toți au participat la concurs (plus sau minus 10%), numai 45% au devenit directori prin concurs. În cea de-a treia sesiune, din august-octombrie 2022, luând în calcul ultimele posturi de manageri rămase neocupate, în număr de 89, avem 97 de candidați, din care 57 promovează concursul (57%) și doar 30 (o treime din posturile vacante) sunt numiți în funcție conform rezultatului la concurs. Un fapt intrigant birocratic se referă la o simplă socoteală: din cele 264 de posturi rămase vacante după prima sesiune ajungem la 213 scoase la concurs în a doua sesiune, adică mai puține cu 51. Din acestea vacantate se ocupă 170, ceea ce ne indică un număr de 43 de locuri ajunse vacante, care devin însă subit 89, cu 46 mai multe, în cea de-a treia sesiune de concurs, din care avem iarăși un rest de 59 de posturi vacante, dar care sunt ocupate de manageri, fără concurs promovat, în continuare. Presupunem că datele oferite de instituțiile oficiale au în spate o serie de jonglerii legale care explică de ce și cum dispar și repar, iar apoi dispar, posturi vacante. Misterioase sunt căile birocrației statului român, remarcabilă prin calitatea serviciilor sale și prin transparența sa recunoscută european.
Să mergem, cu toate acestea, la fondul problemei, care nu e deloc amuzant, ci destul de împovărător pentru noi ca oameni și, ce vorbă mare, dar ce realitate măruntă!, români. Cei mai mulți (80%?) dintre candidații la concursul de manageri școlari sunt foști și actuali conducători de unități școlare cu experiență de 5, 10, 15, 20 de ani de directorat în funcție. O parte apreciabilă din aceștia au picat concursul scris în prima, a doua sau chiar a treia sesiune, desigur, în funcție de dorința lor de a candida în mod repetat, care nu a fost una nicidecum scăzută, să ne înțelegem. Domnul ministru Sorin Câmpeanu, același care a organizat examinarea din 2016, a permis aproape tuturor profesorilor, indiferent de vechime și gradul didactic, de performanțele sau eșecurile consemnate la activ, să participe la acest concurs de management școlar. De aici putem să deducem intuitiv că dumnealui își dorea împrospătarea managementului școlar românesc, însă ,,la vremuri noi, tot noi”, concurenții realmente fără experiență de conducere aflându-se într-o timidă minoritate. În plus, numărul celor picați și promovați se extrage masiv din rândul vechilor cadre. Dorind să pedepsești experiența unora, cum, din nefericire, s-a vizat, ajungi să te confrunți tot cu aceiași oameni fiindcă nu sunt mulți care să aibă curajul și dorința de a candida în locul lor. Dar dincolo de această reformă cu anasâna, pe care sistemul de învățământ o respinge organic și în ansamblu prin însăși lipsa de concurență manifestată, cum putem înțelege că un director care a rezistat în funcție ani de zile, elaborând și semnând sute, dacă nu mii de documente, a fost urmat oficial de zeci de colegi ani de-a rândul, a organizat examene naționale, a susținut existența cotidiană a școlii românești, așa cum este ea, să descopere într-o zi oarecare că, de fapt, nu era pregătit minimal teoretic pentru ceea ce știe și face deja din experiență, fără să-l fi destituit nimeni pentru incompetență, dacă despre aceasta este vorba și nu altceva? Domnul Sorin Câmpeanu și echipa sa de consilieri-politicieni au demonstrat cu ocazia acestui concurs de management școlar că acei directori care nu au luat concursul, dar erau deja de ani lungi în funcție, nu meritau să fie în posturi și că nu aveau abilitățile cerute pentru ceea ce ei realizau competent, din moment ce nu fuseseră examinați negativ și amendați ca atare în exercițiul funcțiunii. Dar de ce e nevoie să ne arate un concurs nepriceperea când validarea calităților unui manager se face de mult timp de noi, an de an, prin inspectoratele școlare sau prin inspecții ARACIP și RODIS, fără a menționa examinarea la nivelul unității școlare de către colegii profesori? Oare acest examen nu invalidează simultan profesionalismul acestor instituții de inspecție și control al calității? Oare nu se confirmă de sistem propria sa dezinstituționalizare proiectând acest tip de examen în acest fel? Se poate ca răspunsul să fie da întrucât așa stau, la prima vedere, lucrurile. Trebuie ca întregul stat să dea examen pentru a descoperi că o treime sau mai mult din ce se face nu se califică pentru a fi de stat. Alte mecanisme de autocontrol nu există, conform unora din decidenții noștri politici.
Dar să trecem peste această examinare logică și să vedem faptele. Cine îi examinează pe cei care urmează să-i examineze pe alții în școli și licee? În primul rând, inspectorii școlari, ridicați din rândul profesorilor cu cele mai solide dosare de candidatură. Examenele de inspector sunt ca ploaia în deșertul Sahara la noi, iar ploaia este și ea rezultatul unei creații artificiale, numită și aranjament. Însă nu e vorba numai de atât: indiferent de calitățile lor sau de absența lor deranjantă, probate sau nu prin concurs public, inspectorul școlar din România (de management, de resurse umane și de specialitate) este cureaua de transmisie, ușor de înlocuit, greu de profesionalizat, a unor forțe politice superioare. Asta presupunând că inspectorul nu este membru de partid și agent electoral în timpul său liber, caz în care între partidul politic x și inspectoratul y se creează o identitate de persoane, de funcție și de misiune, mai ceva ca în Republica Socialistă România. Mai putem adăuga nepotismul ca o variabilă independentă în model și trageți, vă rog, concluziile. Recapitulăm: profesionalizarea managementului școlar se realizează prin examen scris și oral, organizat și pus în aplicare de cadre de partid, al căror profesionalism rămâne îndoielnic din punct de vedere obiectiv. Este la fel ca atunci când între doctorul care îți prescrie un regim dur pentru a scădea colesterolul din corp și proprietarul de șaormerie din colțul străzii nu există nicio diferență, cei doi fiind și una aceeași persoană. Ce ați zice de un pneumolog care deține o tutungerie lângă spital sau de un preot care ține cârciumă peste drum de biserică? Ambele măști umane câștigă ori clienți, ori pacienți, ori enoriași vii sau morți, surse de profit sigur.
Până la urmă, un cititor cu simț critic va comenta: ,,Plasați politic sau nu, poate sunt și oameni de nădejde, inteligenți, cumsecade printre ei”. Cum să nu? Nu negăm evidența acestui comentariu, dar căutați să numărați câți corespund profilului. E la fel de util ca a socoti picăturile de ploaie din același deșert Sahara, dar în așa fel încât să te încăpățânezi a nu observa dunele de nisip din jur.
Pe deasupra, examenul scris de management școlar a fost elaborat de un centru național de politici și evaluare în educație. Dacă sunt experți în educație cunoscuți în domeniul lor, profesori universitari, academicieni, cercetători de prestigiu etc. nu avem cum să-i știm pentru că numele lor nu a existat în dezbaterea publică. De altminteri, deși orice cunoscător al domeniului educațional de pretutindeni ne-ar întări în idee că funcțiile de conducere sunt capitale pentru calitatea unui sistem național de învățământ, în Romania discuții la televizor sau în presă pe acest subiect nu au avut loc mai deloc. Nici măcar comunitatea revistelor în domeniu educațional, cu ISBN și ISNN unic, nu a întâmpinat momentul ca pe un bilanț de etapă. Cineva a decis altfel, iar altcineva a aprobat prin tăcere. Castelul lui Kafka este un model de organizare socială posibil, dar nu unul pe care ni l-am dori și cu siguranță nu unul demn de condiția umană emancipată, rațională, luminoasă, la care năzuim oficial.
Ce a conținut acest examen scris, pe care atâția directori cu posturile pe masa de joc l-au ratat sau l-au luat pe muchie de cuțit? Întrebări de verificare a coeficientului de inteligență, elemente de matematică de bază (inclusiv sarcini de lucru în care se vorbea, printre altele, de procentele profitului realizat, de parcă școlile de stat din România funcționează ca o firmă comercială), legislația primară din educație (în condițiile în care cea de zi cu zi, constând dintr-o puzderie de OME-uri și H.G.-uri, nu se mai termină niciodată în materie de completări și amendamente) și chestiuni de management, culese din cărți de specialitate în limba engleză, gândite din experiența reală a unor întreprinderi și școli din țările dezvoltate, cu predilecție din spațiul anglo-american. Un inginer IT destupat, cum sunt atâția în România, ar fi promovat cu brio examenul scris, iar aceasta cu o minimă pregătire anterioară, fără să își dorească să conducă o școală sau fără să aibă idee de ce implică acest lucru în practică. Portretul robot al candidatului ideal nu corespunde nevoilor stringente ale societății românești, ci unora imaginare, niște eboșe după ce cred politicienii români că ar corespunde directivelor UE, scrise sau nescrise. Nu ne îndoim că o voce inteligentă ar opina astfel: ,,Și de ce să nu aplicăm modelul cel mai evoluat al zilelor noastre?” Departe de noi intenția de a ne opune progresului, doar că, în acest caz particular, mai indicat ar fi să plătim consilierea unui grup original de experți în educație, de proveniență internațională, și, pe cale de consecință, nu ar mai fi nevoie să improvizăm ,,modelul european” cu imitațiile locale de mucava.
Cât despre examinarea orală, a doua parte a examenului, aceasta a oscilat între bunăvoința programată din timp a colegilor din comisie, privirile unui expert privat în resurse umane, a cărui înțelegere a modului de funcționare a unei școli virează la orice cotitură a raționamentului spre zero (dar cui îi pasă?), priceperea superioară a unui inspector angajat sau nu politic, dar nu tocmai străin de asta, și, nu în ultimul rand, a depins de îngăduința unui consilier local, emanație a electoratului românesc și întrupare a legilor nescrise din țara noastră. Am mai putea adăuga câte ceva despre contibuțiile de tip blat și ,,victorie la masă verde” ale sindicatelor din învățământ, dar peisajul este deja destul de sumbru pentru a mai adăuga încă o tușă neagră de culoare. Ceea ce puțini din elita societății vor să înțeleagă este că din noaptea educației românești nu se poate ieși cu nuanțe de întuneric.
Rămâne, cu toate acestea, întrebarea: ,,Dacă examenul este atât de puțin relevant pe cât îl descrieți cu vervă, oare nu trebuia organizat acest concurs?” Orice examinare este indicată în educație atâta vreme cât servește educației și nu altor ambiții conexe, dar, dacă vorbim despre managementul școlii românești, cred că a restrânge dreptul la funcție pentru două mandate, a câte 4-5 ani fiecare, de cadru didactic pretendent ar îndepărta situația stânjenitoare în care avem școli conduse în România de zeci de ani de aceiași profesioniști care recunosc sincer că sistemul este în continuă decădere și că va colapsa curând, de parcă urma prezenței lor în sistem ar fi strălucită, iar vina neajunsurilor uriașe aparține întotdeauna altora. Dacă vrem manageri de școli responsabili ar trebui să ne asigurăm că avem instrumente corecte de a lua pulsul legalității activităților din școală, mai ales când unele implică fluxuri financiare nebugetare, de a avea experți adevărați, care să inspecteze corect școlile, nu mandatari vremelnici ai partidelor politice, de a ne asigura că profesorii sunt respectați și ajutați, nu amuțiți de sus sau amenințați în general și scoși la careu să aplaude din când în când conducerea, o dată sau de două ori pe an, practici care au cancerizat sistemul educațional preuniversitar până la a-l transforma într-un loc al deșărtăciunii naționale, într-o fațetă scandaloasă a falimentului moral al poporului român. Din nefericire, România este țara care, de la o perioadă istorică la alta, se afundă în aporii istorice: când am avut regi, îi doream ca pe Căpitanul cu cămașă verde și bandulieră, când am fost conduși de secretari generali, i-am cultivat de parcă ar fi fost regi, iar când am ajuns în democrație, ne-am transformat aleșii în niște mici tirani de care nu știm și nici nu vrem să scăpăm. Oare când ni se va cere să fim saltimbanci, fi-vom în stare să stăm țepeni pe picioarele noastre? Iată un examen pe care nu l-am dat încă niciodată ca societate.
Singuri pe lume (20.10.2022)
O anecdotă spune că, iritat de pretențiile de inteligență și valoare pe care și le manifestau unii intelectuali de gazetă români, Ion Luca Caragiale, acest savant neîntrecut al moravurilor românești, i-a întrebat odată retoric: ,,Ce știți voi, boilor, despre Motaigne?” Oricât de inteligent este Caragiale – iar, fără îndoială, chiar așa stau lucrurile –, un român hâtru, iar de spirit mucalit nu ducem lipsă, ar întreba drept ripostă: ,,Dar, mă rog, ce știe Montaigne despre noi? Am stat cu el la masă?” Nivelul intelectual al replicii ar confirma de la sine sensul întrebării lui Caragiale. Rezultatul direct al acestui mod de a gândi este o gamă largă, deși repetitivă, de practici sociale pe măsură.
Partea proastă cu obiceiurile noastre românești, care nu au, de fapt, nimic specific în ele (în fond, merg treburile publice mai bine în Bulgaria, Paraguay sau, ce întâmplare, Rusia?) s-au răsfrânt, vrând-nevrând, în modul de funcționare a unor instituții din statul nostru. Dacă ne uităm la învățământ și la Ministerul Educației, raportul cultură globală-etos local devine translucid. Să nu uităm că un fost ministru al învățământului, Daniel Funeriu, despre care, să zicem, că ne putem permite orice părere politicoasă referitoare la activitatea sa politică sau la personalitatea sa publică, era luat la refec pentru că nu deținea o diplomă de absolvire a examenului de Bacalaureat în sistemul de învățământ românesc. Mulți se hlizeau mai mult sau mai puțin comic pe acest subiect, suduindu-l pe fostul ministru nu doar cu apelative de galerie, ci și cu acuza de a nu fi bun român, în înțelesul obscur și la grămadă de ,,unul de-al nostru”. Ce mai conta că Daniel Funeriu îl avusese drept coordonator al tezei sale de doctorat pe un laureat al premiului Nobel în chimie sau că a studiat la instituții de o calitate mult superioară celor echivalente românești? ,,Cine e ăsta? A copiat cu noi la Bacaluareat?” – la asta se reduce totul. Adevărul sinistru este că, într-adevăr, în România nu e suficient dacă ai recunoaștere internațională. Degeaba ai studiat la Stanford, ai jucat în cadrul Royal Shakespeare Company sau ai ridicat Cupa Mondială, dacă nu te omologhează ștampila Ministerului Educației pe o diplomă luată într-un sediu de universitate din Crevedia, alta a teatrului de vară din Mizil și, nu în ultimul rând, una cu sigla Federației române de fotbal. Nu provincialismul este marea problemă, ci obtuzitatea agresivă, camuflată într-un discurs naționalist primitiv și fără substanță practică, de-a dreptul înapoiat și ridicol pe fondul unor lipsuri strigătoare la cer, pe care o afișează românul realizat care, adesea printr-o combinație sau printr-o șustă financiară, a ajuns să se ocupe de și să dicteze legi, ordonanțe de urgență, hotărâri de guvern. Un sclav eliberat este întotdeauna un om mai bun de vreme ce și-a obținut dreptul la demnitate, dar un sclav care ia subit locul stăpânului cel rău este întotdeauna mai crud, mai distrugător și mai aprig în toate din resentiment și dorință de răzbunare. Nu e nicio diferență morală între acest sclav propulsat la vârful societății sale și un semidoct care nu a ajuns să termine liceul la vârsta potrivită din pricina neputinței intelectuale probate, nicidecum a sărăciei sau a unei afecțiuni psihosomatice, dar care aglomerează cu duiumul titluri academice, catedre și cărți fără cititori în numai câțiva ani, imediat ce se vede propulsat în funcții publice înalte. Este condiția României de astăzi.
Dar dacă despre recunoașterea meritelor educaționale ale celor care au realizat tot felul de performanțe sau doar au studiat pe alte meleaguri ne-am lămurit, nici ,,noi între noi” nu o ducem de minune. Bunăoară, abia recent, într-un O.M. cu nr. 4224/06.07.2022. s-a reglementat la zi Metodologia-cadru privind asigurarea calităților programelor pentru dezvoltare profesională continuă a cadrelor didactice din învățământul preuniversitar și de acumulare a creditelor profesionale transferabile. Ce înseamnă pentru un necunoscător înșiruirea de cuvinte de-abia menționate? Sensul denumirilor de mai sus are direct de-a face cu relația deficitară care există în țara noastră între nivelul universitar și cel preuniversitar ale educației naționale. Problema este veche, iar, ca atare, va rămâne mereu nouă. Un profesor de liceu și gimnaziu trebuie obligatoriu să aibă studii academice, neapărat de licență. La cum stau lucrurile în prezent cu deficitul actual de studenți s-ar putea ca în câțiva ani să se impună și obținerea unei diplome de master pentru profesorii din preuniversitar, cel puțin în ciclul liceal de predare. Aceste studii fac parte din performanța pregătirii unui cadru didactic. Diplomele de grade didactice, licențe, masterate și doctorate sunt emise și certificate de o universitate, instituția fundamentală în materie de educație superioară. Cu toate acestea, din pricina neglijenței și indiferenței venite de sus a mediului universitar ca întreg în raport cu ,,colegii” lor din preuniversitar, diplomele de licență, masterat și doctorat sunt bazate exclusiv pe o serie de credite europene transferabile (ECTS – European Credit Transfer System), care sunt legate de sistemul Bologna, valabil în statele membre din Uniunea Europeană. De aceea, ca o soluție salvatoare, profesorii din preuniversitar pot urma cursuri, webinare, workshopuri etc., dar diploma pe care o primesc trebuie să aibă un sistem de credite care să valideze efortul real și compatibilitatea sa oficială cu ansamblul sistemului de învățământ. După cum ziceam, sistemul nostru universitar desconsideră de facto pe cel preuniversitar, de parcă profesorul din liceu ar locui într-o altă lume, croită după cu totul alte reguli, decât acela care predă la facultate. Și pentru ca prăpastia care îi separă artificial pe unii de alții să poarte un nume, s-a inventat în sistemul preuniversitar un sistem sui generis de calculare a programelor de formare, sistem ad hoc, care poartă titulatura de credite profesionale transferabile. Aceste CPT-uri nu au nicio legătură cu ECTS-urile. În loc să se dorească o formă de a armoniza ce e sus cu ce e mai jos în ierarhie – drept dovadă că locuim în aceeași țară – s-a căutat lărgirea diferențelor dintre ciclurile de învățământ. Nu ne putem pronunța dacă această dezbinare a fost intenționată sau s-a creat natural, în urma mișcării browniene din statul român, dar rezultatul îl cunoaștem cu toții pe pielea noastră.
Rezultatul este unul hilar, absurd, pe alocuri noir spre grotesc: să presupunem că ai terminat un doctorat magna cum laude la Universitatea Babeș-Bolyai. Predai filozofie la cel mai eminent liceu din Cluj-Napoca. Degeaba ai fost audiat în comisia compusă din profesori universitari, unii realmente de prestigiu, și ți-ai publicat lucrarea la o editură cu vizibilitate națională. Inutil că primești deja sporul acela de doctorat, despre care întreaga societate, de la mic la mare, vuiește că este ,,un privilegiu”, deși suma finală se ridică la un cuantum de 950 lei brut pe lună (minus 45% dări către stat, plata finală este de 500 de lei, adică 100 de euro pe lună). Fericită societatea europeană în care ,,un privilegiu” costă o sută de euro pe lună! Trecem peste toate acestea. Ieșit din comun este că acea de diplomă de doctorat/masterat/licență trebuie transformată în CPT-uri, adică echivalată la nivelul liceului/școlii gimnaziale/grădiniței etc. de către o comisie alcătuită din alți profesori. Până acum câțiva ani de treaba aceasta se achita Casele Corpului Didactic din fiecare județ al României. Putem să pariem că nimeni din rectoratele marilor universități din România nu știa că diplomele tipărite de ei urmează o altă validare, după un sistem paralel de lucru, pentru a fi conforme cu nevoile de pregătire educațională a profesorilor din preuniversitar. Dacă nici de profesorii societății românești nu se ocupă universitățile, de restul meseriilor ce să mai zicem?
Concluzia este una singură: indiferent de condescendența gratuită cu care se uită neoficial un profesor universitar, un patrician, la proletarii din licee, școli gimnaziale și grădinițe, în cele din urmă, calificarea reală profesonială, cea care asigură performanța în carieră pe ultimii cinci ani ai oricărui profesor (inclusiv dosarul de gradație de merit, transferuri, restrângeri de activitate), o acordă sistemul CPT-urilor, de parcă diplomele academice nu au valabilitate până la capăt fără girul unor instituții inferioare în structura instituțională a Ministerului Educației. Birocrația românească reușește să fie modestă în ciuda formalismului exagerat de a păstra rangurile intacte. Obrazul subțire cu cheltuială se ține.
Educația și viza de flotant (28.10.2022)
În romanul Suflete moarte al geniului satirico-fantastic N. V. Gogol, protagonistul Pavel Ivanovici Cicikov umbla vesel prin Rusia după suflete moarte, cu alte cuvinte, iobagi pentru care boierii sau stăpânii plăteau ocazional taxe, deși ei erau de mult timp morți. Cicikov cumpăra ceva inutil pentru a ușura greutatea birurilor de pe umerii aristocrației ruse. Așa credea el, spre amuzamentul dulce-amărui al publicului educat, că se reformează din interior societatea rusă. În România noastră de secolul al XXI-lea morții sunt cotați ca vii pe listele electorale. În ambele situații, mutatis mutandis, granița dintre absurd și bun-simț este una fragilă, dacă nu indescifrabilă. Ceva din acest nonsens birocratic, exploatat de tot felul de pehlivani rău-intenționați, găsim în sistemul nostru educațional atunci când discutam de viza de flotant.
Să pornim însă cu începutul. Cine citește presa în România nu poate avea o impresie luminoasă despre activitatea poliției române. Accidentele rutiere mortale, cu autori cunoscuți, dar scăpați de orice vină chiar la fața locului, și bătălii medievale minore, ținute sub oarecare control, între clanuri interlope rivale, altfel, supravegheate cu atenție pe hârtie, sapă de ani de zile la imaginea angajaților Ministerului de Interne. Viza de flotant este o nimica toată pe obrazul pătat al celor care oferă prin lege cetățeanului, însă numai scriptural, ,,siguranța și încrederea” cotidiană. Viza de flotant se referă la reşedinţa persoanei fizice, acolo unde aceasta declară că are locuinţa secundară, alta decât cea de domiciliu. După cum vom încerca să arătăm, nici măcar să demonstrăm, efectele negestionate ale facilitării vizelor de flotant duc la consecințe nedorite în sistemul de învățământ public.
Ce vrem să spunem mai precis cu asta? Viza de flotant este o metodă legală prin care, îndeosebi în marile orașe, părinții, care nu sunt mulțumiți de calitatea actului educațional în școala de circumscripție, cea de care țin prin adresa din cartea de identitate, își transferă odraslele la o altă unitate de învățământ, considerată de calitate superioară. Acest fenomen a căpătat asemenea amploare în București – presupunem că la fel se întâmplă în Cluj-Napoca, Iași, Craiova, Constanța, poate și-n orașele mai mici, cu mai puțin de 100,000 de locuitori – încât avem un cartier – nu contează ce nume poartă – în care la 10 minute de mers pe jos sau numai la câteva străzi distanță ne confruntăm cu școli în care numărul înscris de elevi este, prin comparație, complet disproporționat. Într-o unitate de învățământ numărăm 5-600 de elevi, în vreme ce în alta, relativ vecină, care poate cuprinde și învățământ liceal, numărul elevilor înscriși depășește cu mult 1500 de elevi. Legea obligă conducerile școlilor să accepte pe baza reședinței (a se citi viza de flotant) elevii, ai căror părinți solicită transferul, în măsura în care planul de școlarizare, aprobat de inspectoratele de sector/județ, le permite așa ceva – ceea ce, nimic surprinzător câtă vreme se lucrează în ,,beneficiul educabilului”, se întâmplă deja Pe cale de consecință, putem vorbi indubitabil de școli aglomerate (fizic și temporar, luând în considerare orarul în trei schimburi în unele cazuri) și de altele cu efective mici, situate unele în proximitatea celorlalte, care nu sunt căutate de părintele de la oraș, în ciuda faptului că locuiește în apropierea lor. Pe fondul emigrației și a natalității reduse, școlile gimnaziale cu efective de elevi scăzute au tendința să se micșoreze în continuare, până în punctul în care, ajungând la sub 300 de elevi, se poate pune problema comasării lor sau chiar, cum s-a tot petrecut în mediul rural în ultimele decenii, a desființării lor. La oraș situația nu este atât de dramatică, iar în capitala țării ea nu a existat aproape niciodată, însă, având în vedere interesul unei școli ,,bune” de a se dilata cantitativ, nu doar de a crește calitativ, se va vorbi în câțiva ani și de unități de învățământ în București care au dispărut pe cale naturală pentru că nu au rezistat competiției calitative și crizei demografice apăsătoare.
În sine, ideea unor școli de calitate versus școli slabe în sistemul de stat ar trebui să pună probleme de echitate socială, de folosire utilă a fondurilor publice și de diferențe majore în realizarea actului educațional, însă decidenții politici nu sunt interesați să rezolve această problemă, observată și analizată în rapoartele Uniunii Europene în cazul educației românești. Școlile private, care au luat avânt în ultima decadă în marile aglomerări urbane, devin din ce în ce mai clar soluția salvatoare pentru părinții middle-class din România. Cei upper middle-class apelează deja cu încredere la învățământul privat de ceva vreme. Acest mecanism de concurență între școlile de stat preuniversitare, exceptând liceele care nu au ciclurile primar și gimnazial organizate la nivelul unității, este creat mai ales prin intermediul vizei de flotant.
Dobândirea vizei de flotant, în schimb, ascunde povești de viață destul de alarmante. Aici ne vom folosi de exemplul experiențelor auzite, nu scrise, pentru că, de-ar fi consemnate într-un proces-verbal al poliției naționale, s-ar scurge și-n mass media, subiectul apărând ca suficient de incitant la prima vedere pentru a atrage atenția, măcar temporar, opiniei publice din România, destul de cusurgie și incisivă până și când lucrurile merg rezonabil sau satisfăcător. Prin urmare, din cele auzite în stânga și în dreapta de la cei implicați direct în actul educațional, sunt cetățeni români, părinți cu drepturi și responsabilități, care își cumpără literalmente găzduirea în scris de la proprietarul unui apartament situat în circumscripția școlii de calitate, mult râvnită. Această practică paralelă implică sume relativ mici, de ordinul sutelor de lei, dar ea este destul de generalizată în contextul discuției legate de școli bune-școli proaste. Că este, de asemenea, vorba de segregare socială la mijloc, în care educația celor cu venituri modeste sau mici se separă de șansă la educație publică a celor cu venituri relativ mari, nimic mai adevărat. Mai sunt îndeajuns de multe situații în care viza de flotant nu este cumpărată cu bani, ci răsplătită sub alte forme pentru că uneori – nu-i așa? – putem să apelăm la un văr, o mătușă, un cumnat, un verișor, un fin care să ne treacă de dragul rudeniei pe viza de flotant. Ce nu face românul pentru binele anticipat al copilului său? Acest obicei al vizei de flotant ca bilet de voie în școlile percepute public ca de calitate este, suntem de acord, mărunțiș sau un mizilic în comparație cu marile probleme sociale și economice cu care ne confruntăm în România, dar, se știe, toate care par greu de cuprins cu mintea pornesc de la lucruri mici în primă fază.
Nu îndrăznim să ne gândim cum ar trebui să procedeze statul nostru –,,eșuat”, conform declarației însuși președintelui în exercițiu după incendiul unui spital din Constanța – pentru a se vindeca în punctele sale esențiale. Nu este de competența noastră să dăm soluții, dar există instituții care au în sarcină supravegherea altor instituții publice. Industria vizelor de flotant, acordate fără parcimonie cui găsește o chichiță legală sau o scurtătură în regulamente, nu va trece până când nu conștientizăm că erodează credibilitatea sistemului de învățământ preuniversitar. Această practică defectuoasă nu are loc într-un sat uitat de lume sau într-o comună în care peste jumătate din populația activă este plecată la muncă în străinătate, sezonieră sau de lungă durată, ci în inima orașelor răsărite ale României, în inima polilor de dezvoltare a țării. Dacă Franța se laudă cu banlieue-uri de emigranți originari din Africa, noi, românii, putem în curând să spunem că ne-am format propria populație de slums. Viza de flotant apare ca un pașaport spre polarizare educațională, care nu va face altceva decât să adâncească golurile între săraci și bogați.
Sala de sport – peștera lui Ali Baba cel mic (07.11.2022)
La începutul anilor 2000, în anii preaderării României la Uniunea Europeană, instituțiile de învățământ românesc s-au bucurat de grația unui prim-ministru care se ocupa de multe și mărunte. Reputația ilustrului politician s-a tot diminuat public de atunci încoace, iar numele său a ajuns sinonim cu orice altceva decât traiectoria civilizațională a României, la care, paradoxal, și-a pus, totuși, umărul – de la tentative de suicid în văzul camerelor de luat vederi (ketchup + fular Burberry), pe fond de fapte penale, până la opere de autor în zece volume, conținând minutele ședințelor de guvern, interviuri și păreri personale scrise la cald sau manuale de drept, inspirate masiv din cele occidentale. În ciuda tuturor greșelilor mari sau mici care s-au făcut în ultimul sfert de secol, România ar fi ajuns cu certitudine un satelit post-sovietic de natura statelor din jurul Mării Caspice dacă am fi mers în acea direcție, trasată administrativ de regimul respectivului ,,om de stat”. Una dintre contribuțiile sale indimenticabile, mirosind a reformism contrafăcut, a fost să se construiască săli de sport și să se reamenajeze patrimoniul material al unităților de învățământ publice. E adevărat că mania sălilor de sport nu a încetat în 2004, dar despre cele construite în râpe, pe malul râului sau în comunități depopulate masiv preferăm să-l lăsăm pe un sociolog profesionist să le studieze. Un subiect fezabil – și greu de plagiat – de teză de doctorat s-ar putea chiar intitula ,,Sport, topografie și devize – istoria unei partide pierdute”.
La aproape douăzeci de ani de la momentul de debut al campaniei de atunci, sălile sunt încă în picioare. E adevărat că mai curge apa de ploaie prin tavane, peticite pe porțiuni când într-un an, când în alt cincinal, sau că uneori poți scoate aburi pe gură iarna de îndată ce dă frigul afară (iată, încălzirea globală ne oferă oportunitatea de a ne bucura de ieri blânde), dar important este că aceste clădiri încă există, cât de cât. Elevii patriei se pot folosi de ele din plin (sau poate invers, dar să nu anticipăm). Dar cum sunt acestea folosite? Cum are loc procedura de a le utiliza? Aici sunt câteva puncte de discutat, unele mai interesante decât altele, după cum vom vedea.
În cel mai fericit caz, sălile de sport sunt întrebuințate în afara programului normal al orelor de Educație fizică și sport fie pentru antrenamente suplimentare ale profesorilor de profil din școală (competiții și concursuri), fie pentru același tip de activități organizate de către un club sportiv de stat. Părintele nu plătește nimic, iar elevul se bucură de șansa de a practica un sport recreativ sau de performanță.
În cel mai realist caz, aceleași săli de sport pot fi închiriate și de către asociații sportive private, care derulează activități cu caracter sportiv seara, după încheierea orarului de curs, cu elevi ai școlii sau din alte unități de învățământ. În pofida faptului că sumele sunt mici, acestea, adunate gospodărește lună de lună, constituie o sursă de resurse extrabugetare pentru școala care închiriază sala de sport (atragerea de fonduri extrabugetare este un deziderat al școlii românești din prezent), sume din care se pot cumpăra echipamente sportive sau se pot face investiții punctuale în laboratorul de informatică sau în cele de științe, dar și pentru primărie, care își însușește, prin lege, jumătate din banii obținuți prin chirii. Se poate vorbi de un raport win-win ideal. Părintele e mulțumit plătind 150-200 de lei pe lună unei asociații sportive private în schimbul unor servicii decente sau de calitate, antrenorii, care sunt, de regulă, cei din spatele asociației, câștigă din mica lor afacere, școala și primăria nu se aleg cu mult, după ce plătesc curentul, apa, și uzura clădirii, dar se poate spune că e tot mai bine decât nimic sau decât o pagubă.
Dar oare așa normal stau lucrurile în sălile de sport din România? Școala este un loc care intră ușor în analogie cu, spuneți-le cum doriți, penuria bugetară, fonduri puține, subfinanțare cronică etc., motiv pentru care parchetele din România nu-și bat capul cu asemenea nimicuri. Unde se fură cu valiza nu mai numeri firfiricii. Procuratura prinde rechini, nu peștișori carnivori. Cu toate acestea, când corupția mică sau ciupeala, generalizată metastatic, scapă nepedepsită, în repetate rânduri, nici marea corupție nu poate fi atacată frontal. Ne-am aștepta ca primăriile sau inspectoratele școlare să se preocupe de situația contabilă a sălilor de sport din România, arondate școlilor de stat. Nimic mai fals: somnolența, delăsarea și un dezinteres vinovat se unesc într-o ceață groasă instituțională.
În România, sălile de sport, aparținând de drept Consiliului Local, deci statului român, au și alte utilizări decât cele firești. Ele pot fi spații de miuță pentru niște băieți de vârstă medie, care vor să facă și ei mișcare seara târziu, eventual după ora 10:00. Dacă se întâmplă să cadă într-o noapte de weekend, merg și câteva beri, măcar trei pungi de semințe de dovleac și o mână de neveste/concubine vesele fiindcă așa e în tenisul de picior. Dacă s-ar întâmpla, Doamne ferește!, vreun accident vesperal, ar lua foc ceva, poliția nu ar ști ce să treacă precis în procesul-verbal de la fața locului: cine erau domnii și doamnele astea? Romică, Bujie, Boss, Marinela, voi să fiți? De unde vin? Ce căutau în sala de sport la acea oră și în ce calitate? Respectau prevederile regulamentului de funcționare a sălilor de sport? Nici vorbă! Să nu întrebăm de funie în casa spânzuratului. Degeaba ar urla iritați adulții de cartier, prinși asupra faptului, ,,Dar noi am plătit pentru asta!” pentru că, oricum, accidentul s-ar fi produs deja. Cui au plătit, în afara legilor statului? Din nefericire, la această întrebare cu dichis, răspunsul rămâne în picioare: conducătorului școlii. Chestionat de toate acestea, directorul ar răspunde, printre negări ipocrite și sughițuri sacadate: ,,Și la mine, coane Fănică, să trăiți! greu de tot… Ce să zici? Famelie mare, renumerație mică, după buget, coane Fănică”.
Doar că realitatea bate orice ficțiune, iar ,,renumerațiile” nu mai sunt de ocolit dacă mai adăugăm un strat de veridicitate întâmplării: cum ar veni dacă, fără niciun contract de închiriere și paralel cu oricare prevederi de siguranță, anumite federații sportive și-ar vedea lucrativ de treabă cu zeci și sute de elevi în aceeași sală de sport, care consumă electricitate, apă, gaze în continuare pe gratis, plătite, firește, din banii contribuabilului năuc? Ar veni excelent la buzunar, netăgăduit. Directorul și-ar cere netulburat partea, antrenorii ar huzuri veseli fără taxe (nu cele de protecție) și chirii stingheritoare, în vreme ce părintele, care ar plăti sumele modeste, deși nu ar primi chitanță în schimb, s-ar declara mulțumit: ,,Uită-te, nene, că are și al meu parte de o activitate sportivă!” Dacă această inconștiență-conivență folosește la ceva, să presupunem că bietul copil, care face, într-adevar, efort fizic, și-ar rupe piciorul, mâna sau, pe fondul unor patologii medicale necunoscute, minorul ar suferi o criză medicală neprevăzută. Ce s-ar întâmpla atunci? Sunăm isterizați la 112, vine poliția, televiziunile ar transmite vestea ca pe o altă dovadă de incompetență crasă a politicienilor, a bugetarilor, a statului român, privatizat pe bucăți, deși părintele român participă activ la cele petrecute. Părinte de elev român, de ce îți lași copilul pe mâna unora care fac afaceri ilicite pe seama vanității tale de mărire socială? ,,Lasă-mă, nene, că merge și așa. Ce vrei? Vii matale să mă bați la cap cu prostiile tale. Așa e peste tot. Ce dacă îi dau în mână? Ne-am înțeles între noi, ca oameni… eu i-am dat, el și-a făcut treaba. Nu s-a întâmplat nimic. Care-i problema ta? De ce exagerezi? De ce să-mi strici tu învoiala? Nu mă enerva că te și cârpesc…”
Societatea românească este țesută în zonele sale de penumbră, care nu sunt puține, din mirări, oftaturi, nervi, fatalisme, poale-n cap, concesii și resemnări care îngăduie și aprobă venalitatea până și în sălile de sport ale unor școli dotate submediocru, unde performanța sportivă este excepțională pentru că regula, ei bine, nu există.
Profesorul, mod de utilizare (14.11.2022)
Propunerea noii Legi a Educației, care va trece, în cele din urmă, cu atâtea amendamente încât conținutul inițial se va deforma conform dorințelor ,,administratorilor” sistemului de învățământ, poate fi oricum, bună sau rea, salvatoare sau deplorabilă, câtă vreme aplicarea ei se va face ca până acum, adică riguros din când în când, sub incidența pedepsei, decent în general și prost în liniile ei esențiale. În România nu există legi gândite profund sau superficial, ci amendamente și modificări care să provoace un spor de neclaritate legilor deja tulburi din fașă și încurcătură – prin intermediul supralicitării cazurilor de excepții – în legile gândite salutar. În ambele cazuri, teoria este orientată în așa fel încât să facă din practica legii o afacere pâcloasă ca înțelegere, greoaie intelectual și costisitoare ca timp – ergo, cei mai mulți vizați direct de respectiva lege nu au idee cum s-o aplice și, ca atare, nici să nu încerce să o realizeze cu zel. Referindu-ne strict la învățământul preuniversitar, nu neapărat urmând indicațiile stabilite în regulamente, statute și legea educației, este suficient să încercăm o analiză transversală a activității profesorului din învățământul public din mai multe puncte de vedere, din care ultimul îi va aparține subiectului însuși.
Cu ce se ocupă profesorul preuniversitar din România? Din punctul de vedere al legiuitorului și expertului în educație, care scrie rapoarte și impune regulamente dintr-un birou sau între două workshopuri, cele mai multe de inspirație europeană, profesorul, de la clasele primare până la finalizarea liceului, are multe responsabilități, de la cea de predare-învățare-evaluare până la aceea de reper moral al comunității școlare. Competențele sunt multiple, mergând la limită spre infinit: profesional-didactice, complementare și transversale etc. Profesorului îi sunt trasate ordine și proceduri, aidoma unui soldat pe timp de pace sau de război. Când i se dă voie să gândească pe cont propriu, profesorul are dreptul și obligația să acționeze pe seama principiului ,,în spiritul regulamentelor școlare existente și în interesul elevului”. Tocmai această presiune marțială pusă pe umerii profesorului român, tratat de sus și suspectat din start de neascultare și de nepricepere, face ca modelele credibile de profesori să fie aproape necunoscute public – iar cele vânturate ad hoc în media să lase impresia jenantă a unor fantoșe sau a unor actori de stand-up comedy. E ca o armată cu militari de fier pe hârtie, patrioți absoluți, ireproșabili, dar fără eroi și fără victorii (nici de etapă, nici mărețe). În concluzie, modelul abstract de profesor propus de Ministerul Educației este cel de yesman servil, dar al cărui creier este branșat la mașinăria de râșnit ordine, informări și proceduri operaționale, trimise urbi et orbi de către ,,stăpânire”, Statul Major al României educate. Inspectorii, colonei și generali fără glorie, profesionalizați prin girul partidului, își tratează inferiorii în grad ca pe niște răcani dispensabili (profesorii debutanți), caporali supuși (profesorii cu definitivat), sergenți și plutonieri până la obținerea gradului II, sublocotenți odată cu gradul I și, abia la bătrânețe, locotenenți sau, cel mult, căpitani, cei cu vechime în funcții de conducere (foștii inspector sunt, în schimb, priviți ca permanent în rezervă). Dialogul dintre cei de sus și inferiori în privința aplicării regulamentelor – acesta este singurul schimb oficializat de păreri – atinge nu de puține ori comicul absurd al soldatului Švejk în disputele verbale cu mai-marii săi, cum era locotenentul major Lukáš, personaj emblematic prin scăderile sale pentru colapsul unui imperiu (la noi ar fi vorba doar de ,,țărișoară”).
În ceea ce îl privește pe părinte, dacă, într-adevăr, se dovedește implicat în creșterea și educarea urmașilor săi, acesta are cu totul alte așteptări, mai mult psihologice decât educaționale: profesorul de la învățămâtul primar trebuie să fie un fel de rudă îndepărtată, care îl drăgălește și învață în același timp pe copil, celui de gimnaziu îi revine sarcina de a-i ușura elevului parcursul într-o perioadă tulbure din devenirea sa și de a-l disciplina prin nu se știe ce mijloace, însă exclusiv pe bază de șarm personal, iar pe cel de liceu îl privește cum să-l ferească pe adolescent de tentații, dar fără să își permite a-l penaliza pentru derapaje, și să-i capteze atenția într-un mod distractiv (învățarea ,,utilă” în perioada gimanziului și liceului include, în cazul mediu al părintelui serios, doar notele obținute în urma promovării examenelor de Evaluare Națională și Bacalaureat). Părintele român neimplicat în educația odraslei sale – iar asta din diverse motive, de la sărăcia cruntă și ignoranța crasă până la indiferența ostilă față de instituțiile decredibilizate ale statului – își trimite copilul la școală pentru siguranță, baby-sitting până la 16 ani și, nu în ultimul rând, promovarea numărului de clase suficiente pentru a se putea înscrie ulterior la școala de șoferi.
Directorul unității de învățământ așteaptă de regulă de la colegii săi îndeplinirea a două misiuni mari și late: să îi țină în frâu pe elevii din clasă la ore (pentru a nu avea reclamații și petiții din partea părinților – se poate vorbi de rolul profesorului ca paznic inteligent, deoarece paza se va face printr-o retorică mobilizatoare) și, dacă directorul este în funcție de mulți-mulți ani, să nu ridice pretenții la a-i lua locul în ierarhia stabilită. Acestea sunt, în mod real, preocupările arzătoare ale multor directori din sistemul de învățământ. E de prisos să amintim în acest loc că directorul este el însuși profesor. Mulți ajunși în această poziție uită de meseria lor, pe care nici n-o mai fac cum s-ar cuveni, adică exemplar și motivațional, și se consideră elevați pe o treaptă care le permite să privească de departe, dar cumva dezimplicat, profesia pe care ei înșiși o dețin. Mulți, prea mulți profesori, ajunși directori, devin jandarmii colegilor lor, interiorizând malign izul de cazarmă sau mănăstire ortodoxă emanat din bucătaria birocratică a Ministerului. Totul se face ,,pentru păstrarea liniștii” sau ,,să nu deranjăm pe nimeni”, ceea ce echivalează cu ascunderea mizeriei sub preș. Directorii din învățământul românesc sunt cei care se plâng cel mai aprig de disfuncționalitățile sistemice existente (,,dacă ar fi să iau eu o decizie…”, ,,Domne, nu se mai poate…” sau ,,din punctul meu de vedere ar…”), însă numai între patru ochi, de parcă ei înșiși s-ar situa în afara a ceea ce deplâng, condamnă, înjură, disprețuiesc, critică, ironizează, batjocoresc etc.
În raporturile colegiale, profesorul este privit de ,,cancelarie” în chipuri diferite, în primul rând în calitate de ,,civil”, deci ca om, ca personalitate, ca pregătire intelectuală, iar, abia cu trecerea timpului, pe măsura recunoașterii meritelor sau defectelor probate, ca profesor. Deși abordarea pare a avea, în sfârșit, parcursul firesc, până și aici jocul de oglinzi creează răsfrângeri stranii. Profesorul bun este cel care nu supără pe nimeni, nu ridică nicio pretenție, bârfește puțin (nu există așa ceva ca deloc) și nu are dificultăți cu disciplina elevilor. Profesorul rău nu există în vocabularul colegilor de cancelarie sau este cel mult acel cadru didactic care nu intră intenționat la ore, nu ,,stăpânește” clasele și nu ajută niciodată pe nimeni în proiectele și activitățile școlare, ceea ce aproape că nu se întâlnește nicăieri. Oricât de slab pregătit, profesorul se integrează minimal în viața cancelariei ca un soldat într-o companie. Cel mai apropiat de profilul profesorului rău de cancelarie este, culmea!, profesorul care își face treaba în contra direcției de mers a sistemului de învățământ: intră punctual la ore, discută despre ordine, metodologii etc. de pe poziții lucide, fără frici și concesii ridicole, are rezultate notabile cu elevii, care îi poartă respect, știe ce se întâmplă în mare și, uneori, și-n amănunt în clase, nu clevetește pe la spate, dar poate comenta public fără riscul de a greși, își lucrează singur documentele școlare sau măcar le studiază cu atenție și le personalizează și, în genere, dovedește politețe și bun-simț. În plus, se poate întâmpla să aibă preocupări intelectuale și opinii critice, ceea ce declanșează implacabil un mecanism de temere printre colegii profesori și groaza directorului: ,,Se crede șef”. Cancelaria românească este o poveste în sine, clădită din orice altceva decât pasiune pentru educație și respect față de o conduită profesională cel puțin decentă, dacă nu exemplară. De ce se întâmplă asta? Fiindcă niciodată după 1989, nimeni din Statul Major nu s-a gândit să propună cursuri de training pentru îmbunătățirea relațiilor de muncă în unitățile de învățământ. E adevărat că nici atunci nu s-ar rezolva obligatoriu problema, dar măcar am recunoaște cu toții că există din moment ce se impune nevoia unor asemenea cursuri.
Din punctul de vedere al secretariatului școlii, profesorul este cel care ,,nu face mai nimic”, ,,nu cunoaște ca noi legislația”, ,,nu duce greul raportărilor și situațiilor”, ,,nu realizează dosare esențiale”, ,,nu înscrie elevii în baze de date”, în general, nu știe știința birocrației. Privit de către sindicat, profesorul este ,,masa electorală” cotizantă, care nu are dreptul de a ieși din rând, sindicalizarea apărând ca obligatorie (directorii, care nu au un număr apreciabil de colegi sindicalizați așa sau altminteri, primesc avertismente telefonice în acest sens – sindicalizarea forțată).
Pentru profesorul însuși, meseria sa aduce un șir de complicații și câteva satisfacții, cea mai mare constând în bucuria de a lucra cu oameni în formare, cu copii și adolescenți încă neafectați iremediabil de valorile publice din jur. Starea profesională încâlcită include un salariu mic sau modest (fără a intra în amănunte sociologice legate de cultura patriarhală și sexistă din România, din salarizarea joasă rezultă circumstanța statistică în care, spre deosebire de țările scandinave și Europa de Vest, avem un procent zdrobitor de profesoare în mediul preuniversitar), neîndestulător pentru nevoile unei vieți decente în România (dar despre asta se poate plânge 80% din forța de muncă locală), autoritarismul haotic din sistem, lipsa de transparență și previzibilitate în funcționarea școlilor, cerințele unora dintre părinți, care nu înțeleg limitările impuse financiar și curricular de stat și, nu în ultimul rând, teroarea soft, psihologică, exercitată de cei aflați într-un grad superior în unitatea școlară.
Dincolo de aceste cioburi care, închegate într-un tot, nu s-ar lega la loc între ele, atât de frântă este coloana vertebrală a educației românești, există un tip de profesor de care părinții sunt mulțumiți și de care nimeni de la Minister sau din inspectorate nu s-ar plânge: profesorul meditator, cel care asigură notele ,,frumoase” de la Examenele Naționale și Bacalaureat, rezultatele la concursuri și olimpiade școlare naționale și medalii internaționale (se numește ,,pregătire suplimentară” când profesorul de stat lucrează pe gratis la școală cu o echipă de învățăcei performanți), diplome internaționale de limbi străine, admiteri la facultate în afară și în România etc. Cel mai bun profesor român este cel care își îndeplinește misiunea de unul singur, plătit la bucată, împotriva curentului dominant, înarmat rudimentar, dar cu un devotament și abilități de luptă de guerilla cu atât mai remarcabile, cu cât nimeni nu vrea să le facă publice.
Suplinirea golului (23.11.2022)
În cartea a IX-a din Odiseea, Ulise le relatează feacilor cum, ajuns pe insula ciclopilor, îl răpune pe uriașul cu un singur ochi, Polifem, orbindu-l. Când Polifem îl roagă pe Ulise să-i spună ce nume poartă bravul erou care îndrăznește să-l înfrunte, dar și să-i grăbească sfârșitul, Ulise cel viclean și nesfârșit de ironic îi răspunde că numele lui este Nimeni. Acest Nimeni se repetă în multe momente istorice, mai mici sau mai mari. În țara miticilor, unde nimic nu pare a conta, Nimenii se găsesc peste tot, dar parcă mai degrabă concentrați în straturile de jos ale societății, ocoliți de lumină și de grija semenilor lor aflați pe treptele de sus ale scării sociale, unde se discută în termeni de Nimicuri și mai puțin de Nimeni. Între Nimicuri și Nimeni ne petrecem noi destinele, la marginile Europei. Sistemul de învățământ de stat preuniversitar se zbate la rândul sau sub aceleași apăsări culturale, economice, nu în ultimul rând, sociale. Și aici există o categorie de profesori pe care ,,conducătorii” noștri, stăpânii politici ai României (există cel puțin un partid politic la ora actuală care, deși candidează la alegeri și se pretinde naționalist, susține în gura mare, ca-n cele mai negre conspirații antidemocratice, că România este controlată prin telecomandă de ,,străini” – numai politicienii acestui partid parlamentar înflăcărat scăpând ca prin minune de farmecele telepatiei politice), îi tratează ca pe nimeni. Ei poartă numele generic de ,,suplinitori” sau ,,angajați pe perioadă determinată”.
Cine sunt aceștia? Odinioară, în epoca de tristă amintire a ceușismului târziu, profesorul suplinitor își făcea simțită prezența ca un ,,marginal” necesar al regimului, explicabilă parțial prin fluctuațiile numărului de elevi, a orelor pe discipline, a catedrelor rezervate sau vacantate după începutul anului școlar, a concediilor medicale și a celor de îngrijire copil, dar și prin dorința profesorului tânăr de a locui la o altă ,,adresă” decât aceea unde primea, prin puterea statului de a se folosi cum dorește de resursa umană școlită, ,,repartiția guvernamentală”. Noroaiele patriei și naveta obositoare, în condițiile mizere ale vieții cotidiene a anilor 1980-1989, nu cadrau cu ambițiile și dorința de emancipare a multor cadre didactice. A venit însă anul 1989, cel al schimbărilor structurale în România. O istorie serioasă, lucidă sau un studiu cu date și interpretări critice ale schimbărilor produse în primul deceniu post-comunist în materie de mobilitate a personalului didactic, trecând de modificările legislative, nu credem că s-a scris în România. Este și firesc să se întâmple astfel pentru că despre manuale și curriculum se poate discuta în abstract până la epuizare, dar despre calitatea profesională concretă a celor care au reformat sistemul de învățământ după 1989, mai ales cadrele medii, se vorbește de mult post factum,plin de imprecizii: n-a dat rezultate decât modeste și de multe ori proaste. Una peste alta, suplinitorul a devenit calul de bătaie al multor schimbări din învățământul public românesc.
De ce există destul de mulți suplinitori în sistemul educațional de stat actual, aproximativ 20% dintre profesori? Aici se poate vorbi de o deficitară gestionare a resurselor umane, pornind de la țintele propuse de către decidenți până la strategiile de implementare a acestora. Se știe deja de câteva generații că există anumite facultăți de stat (le eliminăm pe cele private din ecuație pentru moment) care pregătesc cu precădere profesori. E la fel de adevărat, totuși, că, în afara unei analize oneste legată de meseriile, locurile de muncă și venitul mediu al absolvenților, putem presupune că Facultățile de Limbi Străine, spre exemplu, aruncă pe piață o resursă umană care poate fi orice, de la traducători fără simbrie, profesori de after school, jurnaliști online, până la comis voiajori, hostess, videochatist(ă), dar și tradiționalii șomeri. Multe facultăți de științe sociale și umane din România le-au vândut ani la rând studenților iluzia că pot fi orice își propun ei. E la fel de just să afirmăm că nimeni nu ne obligă să credem în ceea ce ni se vântură pe sub nas. Această ofertă generoasă și vagă nu înseamnă nimic altceva decât faptul că piața este ori volatilă, ori insuficient de dezvoltată pentru a contura un profil profesional sigur pe termen mediu, dacă nu este cu putință unul lung. Facultățile vând un defect drept o calitate într-o ,,lume dinamică în care trebuie să facem față provocărilor”. De parcă absolventul mediu al Facultății de Fizică, un presupus pasionat de științe, s-ar visa vânzător comercial sau economist într-o companie. Judecata este valabilă și pentru un absolvent de biologie, chimie sau educație fizică și sport. Practic, dacă universitățile de stat nu s-ar fi aruncat în mirajul cifrelor de școlarizare fanteziste, din care jumătate sunt la taxă întrucât așa se fac profituri private pe infrastructura de stat și cu personal bugetar aferent, atunci nici studentul nu ar fi ezitat să se arunce în valuri fără o minimă siguranță. Dacă Ministerul Muncii și cel al Educației ar fi realizat rapoarte și ar fi limitat prin lege dreptul universităților de stat de a nu mai școlariza sute de fizicieni, mii de medici, din care jumătate nu se pot angaja pe posturile vacante din sistemul medical de stat (anul acesta vorbim de un examen de rezidențiat în care aproximativ 10,000 de absolvenți s-au luptat pentru 5,000 de locuri de muncă eligibile), mii de jurnaliști, sociologi, chimiști, sute de experți în comunicare, științe politice etc. an de an, atunci cu siguranță nu am fi avut situația de proporții în care pe de o parte se emigrează din toate sferele socio-profesionale, nu doar ale cetățenilor cu studii medii, pe de altă parte absolventul de studii superioare lucrează în domenii oarecum conexe pregătirii sale academice. Cu toate acestea, universitățile de stat au făcut tot ce și-au dorit, conform autonomiei de care se bucură prin lege. Cele private nu pot fi judecate cu aceeași măsură pentru că studentul acestora, de altminteri, la fel de dezinformat ca acela de la universitățile de stat în legătură cu perspectivele sale profesionale, cuantificate statistic, își asumă că plătește o sumă de bani pe care riscă s-o piardă printr-un eșec de integrare (una, mă rog, convenabilă) pe piața forței de muncă, deși este adevărat că taxe cel puțin la fel de mari se plătesc și la instituțiile academice de stat. O concluzie de etapă este că, în afara pregătirii precare și a unor standarde de calitate îndoielnice a absolvenților de studii superioare din România – chestiune de care se plâng deja de ceva vreme angajatorii din România, care vorbesc repetat de reskilling și training-uri suplimentare –, aceștia se trezesc nu de puține ori păcăliți de propria lor credulitate și imaturitate. Din fericire sau dimpotrivă, având în vedere picajul demografic al ultimelor decenii în ceea ce privește populația rezidentă active, numărul de nașteri și valurile succesive ale emigrării în țările bogate ale Uniunii Europene și nu numai, jocul universităților de ,,dăm diplome oricui, doar să plătească” s-a cam terminat. Vânătoarea de clienți va căpăta în curând dimensiuni de criză, iar unii se vor trezi obligați să pună lacătul pe șandramă, trimițând vânzătorii de diplome acasă, asta dacă nu au făcut-o deja.
Ce legătură are acest fenomen cu profesorul suplinitor? Una majoră. Numărul de studenți prevăzut sub forma locurile bugetate la facultățile de stat care formează, printre altele, absolvenți ce vor putea urma o carieră didactică ar trebui – dar câte n-ar trebui la noi – corelat cu numărul real de posturi vacante din sistemul preuniversitar. Altfel, repetăm până la exasperare situația de tip fundătură de mai sus. Producem o mie de licențiați în Litere, din care nici o zecime nu își găsesc la nivel național un loc de muncă în sistemul de învățământ românesc de stat. Numărul profesorilor suplinitori sau titulari (angajați pe perioadă nedeterminată) ar merita corelat cu numărul de studenți pe an de ciclu de licență. Se întâmplă așa ceva? Nici vorbă. Facultățile au scos pe bandă rulantă mii, zeci de mii, sute de mii de candidați pe piața forței de muncă, despre care aceleași facultăți se feresc să discute în termeni realiști, de angajări, cu abacul în față. Piața ridică semne de întrebare, dar afacerea ,,noi dăm licențe și masterate” merge înainte neabătută.
Dar să coborâm la nivelul licențiatului în Litere care vrea să devină, de ce nu?, profesor de limba și literatura română. Presupunem din start că acesta nu și-a găsit un alt loc de muncă conform studiilor. Suma celor care devin profesori, cum se zice, din vocație, este actualmente relativ mică. Situația reală este una complexă: fie sunt discipline școlare în care o sută de candidați se înfruntă epistemic pe zece locuri vacantate la nivelul unui oraș mare, cum este, de pildă, Bucureștiul, fie sunt altele în care avem câțiva candidați pe un număr egal sau mai mare de posturi scoase la concurs (la materiile Biologie, Fizică, dar chiar și Matematică). Situația aceasta contradictorie este tot rezultatul proastei administrări și a previzionării lamentabile a sistemului de învățământ. Noroc că sistemul își permite să prelungească vârsta de pensionare a cadrelor didactice până dincolo de 65 de ani, dovadă că încă trăim din calificarea generațiilor formate în educația de tip socialist. Trecem peste acest amănunt pentru că simpla sa constatare nu rezolvă nimic în realitate. Jelaniile, resemnările și părerile de rău sunt de prisos în acest caz. Licențiatul dă un examen de intrare în sistemul de învățământ. El nu devine profesor în urma facultății de profil terminate, care îi garantează doar un drept de a lucra ca profesor, ci a acestui examen organizat vară de vară în România. Examinarea este deopotrivă scrisă și orală. La proba de susținere a unor lecții deschise, care contează mai puțin procentual în cumulul notei finale, tinerii profesori se descurcă rezonabil, notele lor fiind în medie mai mari decât la cea scrisă. Examenul scris nu se dă nici din materia studiată la facultate, nici întotdeauna din cea specifică pregătirii din stadiile anterioare ale liceului sau din liceu. Ea este invenția unor minți despre care se poate spune eufemistic că nu știu ce testează de fapt. Un profesor universitar ar considera examenul de titularizare din sistemul preuniversitar ca un exercițiu de manual sec, neinspirat și limitat ca orizont cultural și științific. Un profesor din preuniversitar experimentat, cu zeci de ani vechime în sistem, îl vede ca pe garanția calității studiilor urmate și a pregătirii avizate, dar nu mai mult de atât, cu toate că examenele de definitivat și gradul II reproduc modelul examenului de accedere în învățământ. Experiența la catedră, de lucru față în față cu elevii, este cu totul altceva. Un director trecut prin multe în sistem ți-ar spune că acest examen de creat profesori nu are nici o valabilitate sau una minoră: de câte ori nu s-au trezit cu profesori eminenți pe hârtie în urma examenului, dar care au dificultăți uriașe, dacă nu chiar insurmontabile, de predare și de eficiență a conținutului transmis, de comunicare cu părinții? E adevărat că directorii de școli și licee visează de ani bun să li se îngăduie să angajeze de unii singuri profesori, după grile de selecție inventate numai de ei, dar această speranță comportă un risc românesc, nu unul danez sau olandez: se poate ca școala să se umple de rude, prieteni și alte aranjamente de culise ale celor care organizează acest concurs. De aceea, este salubru ca această examinare, oricât de îndoielnică ar fi ca rezultate credibile în materie de eficiență, să aibă loc deasupra unităților de învățământ existente.
Dar să privim acum experiența cu ochii candidatului, viitor profesor. Să presupunem că ia o notă exemplară, apropiată de 10. Asta înseamnă că va lua un post oarecare într-o școală, căci sub nota de examen 8 nu mai găsește decât frânturi de catedră sau posturi vacantate în condiții temporare stricte. Dacă predă sociologie, cu siguranță că va face naveta între trei, patru sau cinci licee într-o metropolă ca București. Dacă, însă, predă limba română sunt șanse să capete un post întreg, de suplinitor, într-o școală de cartier bucureștean. Ce va observa acest profesor, tânăr sau nu, aflat la început de drum? Prima impresie, destul de șocantă, pe care o va avea este că acea treime din nota sa de examen scris, conținând cunoștințe de pedagogie, didactică și metodică, nu se verifică decât în mică măsură pe teren. Elevul ipotetic nu seamănă, sociologic vorbind, cu cel real. Maeștrii în științele educației românești nu au lucrat și nu mai lucrează cu elevii români obișnuiți, iar cunoștințele lor au profunzimea unor exerciții de metafizică pedagogică. Sunt minunate, dar nu ajută practic mai deloc, de aici decurgând atât rezultatele modeste spre slabe din școli, cât și indisciplina forfotitoare din multe unități școlare în prezent. A doua constatare se referă la atmosfera din școală, pusă la cale de ansamblul cadrelor didactice, dirijate de câțiva lideri informali din cancelarie și de autoritatea directorului. Aici va întâmpina de cele mai multe ori ostilitate, priviri trufașe și iscoditoare, deși se poate să nimerească, ca la loterie, și într-o instituție în care se mențin standarde profesionale decente (înalte ar fi prea mult de zis). A treia observație a profesorului debutant (sau nu tocmai, căci un profesor poate fi suplinitor ani de-a rândul, până când, în urma multor examene de titularizare și chiar de grad, își găsește un loc pe perioadă nedeterminată, adică poate lua finalmente un credit de la bancă) este că materia studiată în facultate este întrebuințată în mică măsură, în manieră șablonardă, la un nivel elementar sau mediu, specific nivelului de învățământ unde predă. Dacă ar fi profesor titular, tot aceleași practici, tipice unui cuib de viespi, nu unui stup de albine, l-ar întâmpina cu voioșie. Este limpede acum de ce tinerii cei mai bine pregătiți din facultățile țării nu își doresc să ajungă profesori de liceu sau de școală gimnazială. În mare măsură, nici nu au cum, de la catedra indisponibilă până la climatul neprietenos de muncă. Iar pentru toate acestea primește un salariu care nu îi permite să-și întemeieze o familie. Ce spun aici? Cele câteva sute de euro pe lună abia de ajung pentru a supraviețui, iar dacă tânăra profesoară, ieșită de pe băncile facultății, vine din provincie (a-ți găsi un loc de muncă în învățământ la țară este o aventură riscantă în sine, presupunând că există doritori cu har didactic și voință de oțel) și locuiește cu chirie, găsirea unui al doilea job devine o necesitate stringentă. Desigur, întotdeauna se va găsi și un partener de viață care o poarte sprijini în demersurile ei vitale, presupunând că acesta câștigă o leafă cel puțin medie și are calități morale apreciabile.
În concluzie, există mereu șansa emigrării în alte ,,sisteme sociale” sau schimbarea meseriei în alte direcții, mult mai convenabile financiar, dar dacă învățământul românesc public se reduce la asemenea expediente, atunci este de neînțeles pe ce drum mergem ca stat și societate. Criza demografică a măturat mii de școli și licee în România ultimelor decenii. Problemele sociale nu au scăzut semnificativ de mult pentru cei mai mulți dintre români. Educația de calitate se face în timpul liber, pe cont propriu, adesea dublând efortul de la școală și mărind de câteva ori costurile reale ale pregătirii pentru o carieră în România. Încotro mergem, ce ne dorim unii de la alții și mai are sens să mimăm la infinit reforme abandonate după primul an de pus în practică? Este suficient să ne uităm la numărul de cetățeni care au părăsit anual România în ultima decadă și vom afla un răspuns la aceste întrebari, retorice, oneste și neputincioase.
Formatori și mentori – forme fără fond (06.12.2023)
Una dintre problemele nici măcar definite corespunzător, iar, pe cale de consecință, cu atât mai greu de rezolvat, din învățământul nostru preuniversitar include formarea profesorilor deja angajați în sistemul public de învățământ. Încă de dinainte de 1989, după o fundamentare științifică care nu poate fi decât presupusă fiindcă urmele ei par a fi dispărut complet din memoria contemporanilor, șterse de valurile istoriei, profesorul urma trei trepte de pregătire, necesare pentru creșterea salariului sau stabilității pe post: examenul de definitivare în învățământ, gradul II și gradul I. Profesorii pensionabili sau în apropiere de pensie din sistemul public de învățământ de acum ne pot povesti, chiar dacă au prins abia ultimul deceniu de ceaușism în calitate de profesori, că nu era atât de ușor ca astăzi ,,să îți dai gradele”. Numărul de locuri fusese la un moment dat restricționat și se impunea un examen inițial de selecție înainte de a se intra în perioada de inspecții propriu-zise și pregătirea pentru proba scrisă finală. Învățământul socialist, ajuns în faza sa optzecistă, de austeritate bugetară strictă, gestiona cu zgârcenie asumată resursele de cadre existente, aglomera clasele și nu mai construia școli. Duritatea examenelor la orice nivel era pe măsură. Orientarea profesională se făcea ,,în jos” spre producție, proletariatul intelectual aflându-se într-o oarecare remisie, cel manual fiind în continuare, în epoca celei de-a treia revoluții industriale, cea digitală, care va exploda global după 1990, piesa de rezistență a regimului, anacronic și surclasat tehnologic pe mari porțiuni. Un profesor își începea activitatea între 20 și 25 de ani și putea spera să își obțină toate gradele didactice, după ce demonstra stăruință, putere sporită de muncă și devotament în carieră, la distanță de cel puțin cincisprezece ani de experiență cotidiană, dovedită la catedră.
După 1989, pe fondul căderii în irelevanță economică a vechii organizări a sistemului public de învățământ, care a început să treacă prin diverse terapii de șoc abia după 1996, perioada de obținere a gradelor s-a scurtat progresiv. Cu ceva muncă și inteligență obișnuită un profesor din preuniversitar își poate căpăta și actualmente gradele didactice în maxim 10 ani. E adevărat că aceeași situație s-a regăsit, cu rezultate nu întotdeauna admirabile, și-n mediul academic, unde de la starea generală de ,,blocare a posturilor” din anii ’80, când nu rareori întâlneam lectori de 50 de ani care scriseseră un raft de cărți, s-a trecut val-vârtej la profesori universitari cu vârsta trecută puțin de 30 de ani și autori ai unor cărți nu numai filiforme, ci și imposibil de găsit prin librării, biblioteci publice sau online. Nu e greu de ghicit că aceasta este starea care a predominat din ultima treime a anilor ’90 până în jurul anului 2010, când a început să se pună timid în discuție deja clasicizatele teme ale imposturii academice, constând din plagiate, adică licențe, masterate și doctorate cumpărate sau subtilizate sub forma de lucrări finale de la unii și alții. De altminteri, explozia doctoranzilor și doctorilor în științe de tot soiul a avut loc în perioada de maximă fertilitate a corupției universitare. Există un raport invers proporțional între numărul de diplome eliberate și calitatea sistemului public de învățământ: cu cât mai puține documente care să ateste finalizarea studiilor, cu atât mai serioasă selecția absolvenților (reciproca e la fel de valabilă). Cu toate acestea, apetitul pentru titluri academice ale anumitor categorii sociale din România ultimelor decenii provine și din parcimonia statistică, întreținută de statul socialist, cu care modelul economic ceaușist producea ,,gulere albe”. Mulți din cei deja angajați și maturi au dat iama în universități (de stat sau private, la zi, la fără frecvență sau la distanță, nici nu contează) după 1989 și și-au agățat titluri pe cartea de vizită pentru că acestea erau bunuri simbolice de mare valoare socială în tinerețile lor, dar și un mijloc de a ascunde realitatea că destui dintre cei ajunși – ușor de spus cum, greu de dovedit în ce fel – în poziții publice și economice de forță relativ recent s-au întâlnit în destinul lor, chiar dacă pentru o scurtă vreme, cu munca normată în fabrica și uzina optzeciste. Despre eficiența mediocră a integrării sociale (locuri de muncă existente) prin accesul facil la diplome universitare după 2007, anul integrării în UE, se vor scrie articole științifice pesimiste în curând, dacă deja nu s-a întâmplat asta.
Întorcându-ne la gradele didactice din sistemul preuniversitar, un prim lucru care trebuie menționat este legat de aparenta logică – aparentă pentru că aceasta are sens doar în paradigma economico-politică de atunci – a acestei formări în anii ceaușismului. Dacă statul strângea cureaua pentru că așa dorea dictatorul sau/și ciracii lui (cât de rațională a fost această mișcare s-a văzut în decembrie 1989), era cât se poate de normal ca sistemul de învățământ să facă economie la pregătirea cadrelor didactice active prin creșterea dificultății de a accede la gradul I. Mai puțini profesori cu gradele facultative luate, mai multe economii din bugetul de stat, fonduri care puteau merge în finanțarea industriei. În momentul actual, al economiei de piață europene, în care forța de muncă întrebuințată, (înalt) calificată ca pregătire, este resursa cea mai de preț a unei societati, logica este inversă: cu cât mai mulți profesori cu gradele luate, cu atât mai competenți vor fi absolvenții la final de fiecare ciclu de învățământ, ceea ce nu înseamnă nicidecum scăderea cerințelor pentru fiecare examen de grad. În orice caz, statul nostru nu are obiceiul de a face risipă de resurse financiare în învățământ, așa că teama posibilă a unei inflații de profesori cu gradul I nu ar trebui să ne ocupe momentan atenția. Drept urmare, ne propunem o analiză critică a mentoratului și formării în cariera de profesor pornind de la grila de salarizare, atitudini și competențe noi în chestiuni pedagogice și didactice, informația științifică accesată pe parcurs.
În calitate de profesor din preuniversitar, vechimea – variabilă separată – contează la fel de mult ca gradul didactic obținut prin examen. Cu cât profesorul este mai tânăr când obține gradul I, cu atât salariul său este mai apropiat de cel al unui debutant în învățământ. Diferențele sunt de câteva sute de lei, care valorează ceva semnificativ din punct de vedere procentual doar din perspectiva angajatului. Este evident că statul poate suporta o diferență de cost de 500 de lei între un profesor în vârstă de 35-40 de ani cu gradul I și unul numai cu definitivat de aceeași vârstă, însă cu vechime egală. Sumele diferențiatoare pot ajunge la 1500 de lei, dar nu mai mult de atât, între profesorii veterani, aflați la final de carieră, dar cu grade didactice aflate la poli opuși (definitivat vs. gradul I). Nu există negociere individuală a salariului în învățământul public, ci doar grile de salarizare, care se stabilesc după un singur criteriu, asemănător celui din ceaușismul optzecist: să scădem cât putem de mult costurile cu resursa umană. De altfel, deși originea divizării profesorilor în funcție de grade este legată de motivarea diferențiată a cadrelor didactice și de formarea lor pe măsura competențelor distincte, realitatea e mai degrabă una de control al salarizării, nu de altceva superior acestei categorii contabile. Fără a pune la îndoială necesitatea unei plăți diferențiate, nu înțelegem de ce se pune accentul în continuare pe definitivat, gradul II și gradul I în învățământ din moment ce se pot găsi alte formule de a motiva financiar profesorii în cadrul sistemului de stat. Am putea avea un salariu decent de la început pentru orice cadru didactic, situat la două salarii medii pe economie nete, iar salariile cu adevărat mari să aparțină unei minorități care probează prin rezultate indiscutabile că merită un spor pentru anumite intervale de timp date. În circumstanțele de acum, profesorul debutant, care nu se poate decât cu dificultate întreține individual într-un oraș mare unde locuiește cu chirie, câștigă la fel ca profesorul cu gradul definitiv, gradele superioare adăugând cel mult între 20% și 30% la salariu, considerând o vechime în învățământ egală. Perspectiva de reglare a salariilor din învățământul de stat preuniversitar a rămas blocată în austeritatea ceaușistă a anilor 1980-1989, cu diferența că acum statul a interiorizat abstinența cu forța a ,,omului gras care stă în cârca omului slab” – cunoscătorii știu la cine ne referim – fără să mai promită în viitorul apropiat nimic în plus față de ceea ce deja face.
În ceea ce privește cunoștințele și atitudinile noi pe care se presupune că un profesor le absoarbe de la un examen de grad la altul, aici discuția riscă să alunece ușor în disperare și ieremiade. Oricine este de specialitate poate evalua ecartul de dificultate care există, de exemplu, la disciplina matematică între examenul scris de definitivat și cel de gradul II. Ceea ce se caută la evaluarea pentru gradul II ca dovedindu-se superior celei de definitivat sunt numai câteva noțiuni și artificii matematice mai grele, de final de liceu teoretic, specializarea real, care să ateste o sferă a cunoașterii ceva mai largi. Aceeași situație predomină și-n raport cu partea de didactică, metodică și pedagogie. De prea multe ori – iar acest fapt se poate lejer generaliza fără riscul de a greși – se cască o prăpastie între ceea ce poate învăța un elev mediu român la școală și ceea ce i se cere profesorului acestuia să știe la aceste examene de grad, care sunt concepute fie pentru elevi exemplari și ireali, fie pentru profesori perfecți și inexistenți în realitate, proiecții psihologice ale celor care scriu subiectele. Decuplarea de la potențialul și nevoile acute ale societății românești nu poate fi mai mare și mai sfidătoare decât atât. Pentru ce i se impune unui profesor de limbi străine, care predă în școala primară sau la gimnaziu elemente de bază sau intermediare ale gramaticii și vocabularului, să cunoască – pe modelul comentariilor (de pe vremuri) din literatura română pentru proba de Bacalaureat – câteva opere ale postmodernismului american sau francez atâta timp cât acest profesor nu le predă vreodată elevilor, cu care se presupune că lucrează zilnic, literatura limbii respective? Nici dacă ar preda într-un colegiu național de elită, asemenea delicii intelectuale rafinate nu ar fi ușor accesibile elevului destoinic și deștept din acea instituție. Pentru ce i se cer soluții teoretice mirobolante, extrem de stufoase ca terminologie acceptată, de a preda și a evalua atâta vreme cât însușirile și nivelul elevului, așa cum se prezintă acestea în școală, sunt cu totul și cu totul paralele cu schemele teoretice propuse de pedagogi și metodiști, experți în științele educației ale căror descoperiri ilustre nu au o bază empirică demonstrată și recunoscută public în societatea românească? Acestea nu sunt întrebări nici măcar retorice, ci se doresc semnale de alarmă. De ce creatorii de conținut didactic și științific elaborează metode de evaluare atât de nerealiste putem doar bănui, dar îl lăsăm pe cititor să își imagineze și singur cauzele carenței de eficiență și bun-simț.
Dar să presupunem pentru moment că examenele scrise pentru grade didactice sunt meșteșugit gândite. Ele testează și discern corect între competențe aflate pe trepte de intensitate diferite. Elevii au parte de profesori admirabili, dacă aceștia au promovat cu brio examenele propuse de sistem. Până și în acest caz, tot nu se înțelege de ce aproape aceeași informație științifică, variind doar ca dificultate și pedanterie a subiectelor, se parcurge începând de la definitivat la gradul I. Nu se pricepe clar în ce sens evoluează un profesor între 20-25 și 35-40 de ani. De cele mai multe ori evaluarea nu este doar staționară în materie de inovație a conținutului între gradele didactice dobândite, ci aceasta este fixistă și la scara deceniilor, ca și cum cunoașterea științifică, chiar dacă aceasta este aplicată la un nivel de început sau mediu în sistemul preuniversitar, nici pe departe de frontieră a cunoașterii, ar sta pe loc. Nici această hibă nu este problematizată în vederea pregătirii la zi a cadrelor didactice.
Parcă pentru a preîntâmpina criticile noastre, având în vedere faptul că un cadru didactic poate obține gradul I la 40 de ani, deși iese la pensie cu un sfert de secol mai târziu, a apărut de ceva vreme încoace obligativitatea cuantificată a formării continue. Se încurajază efectuarea de cursuri cu credite profesionale, caz în care, printre alte confuzii deontologice, grădinițele au ajuns prin lege, așa cum am amintit într-un alt articol, să echivaleze diplome universitare și grade didactice susținute în centre de învățământ superior. E ceva specific românesc aici sau, cel mai probabil, est-european, dar cui îi pasă? În fine, ideea este că profesorii cu vechime merg la cursuri ca în prima lor tinerețe. La ce îi ajută practic aceste cursuri în afară de acumularea de credite necesare? Dacă ar fi rugați să răspundă onest și fără teama represaliilor, ei înșiși ar răspunde descumpăniți ,,la mai nimic”. Să nu fim, însă, atât de drastici. Poate că acești dascăli mai află o teorie sau o metodă utilă, fabricate în laboratorul de idei din Occident. Se poate și asta, fără îndoială. Dar ce folos vor avea aceste noi achiziții la catedră când elevul român se confruntă cu problemele altei societăți decât cea daneză, finlandeză, sud-coreeană, țările de unde provin cele mai multe exemple pozitive din suportul de curs? Profesorul român este sceptic la nou nu doar pentru că este conservator din fire, ci și fiindcă reformele noastre din învățământ sunt împrumutate otova din afară, fără simț critic și fără un crâmpei de discernământ (naționalismul nu constituie, totuși, grila salvatoare în acest sens), cum ar fi acela de a discuta cu profesorii experimentați români, cei din școli, nu cu cei din instituții superioare ierarhic, despre semnificațiile cu plus și cu minus ale oricărei reforme în materie de planuri cadru, curriculum național și altele de această natură. Nu în ultimul rând, nu deținem un program național solid gândit pentru ca profesorii cu experiență vastă și rezultate notabile să devină obligatoriu mentori și formatori pentru profesorii tineri, colegii lor care le vor lua locul ca modele în timp. Există funcția metodistului, dar aceasta este concepută ca un element auxiliar al inspectorului de specialitate și vine pe fondul unei examinări de sus realizată cadrului didactic începător sau tânăr. Nu de a ne bloca în șefism și autoritate birocratică de lemn ducem lipsă, ci de formatori și mentori credibili, de ajutoare valoroase, de exemple autentice de profesori devotați și versați în meseria lor, de exemple legitimate colectiv. Momentam mimăm ce mai traducem din Vest și batem pasul pe loc în rest, sperând ca nimeni să nu ne observe în așa fel încât să putem persista în greșeală la infinit.
Managerii educației românești (15.12.2022)
Pentru a înțelege în adâncime dramoletele și vodevilurile învățământului de stat românesc, așa cum s-au adunat acestea în straturi din ce în ce mai compacte în ultima perioadă, trebuie să pornim de la o evidență neconvenabilă: nu se poate vorbi sigur de ce înseamnă management real și verificat în educația românească, dar despre ,,conducătorii” săi știm fiecare câte ceva. Câte bordeie, atâtea obiceie, iar vorba aceasta neaoșă are greutatea ei testată și îndurată milenar. Înțelepciunea populară nu se dezminte. Omul sfințește locul și niciodată pe dos. Cu toate acestea, se poate broda lejer în jurul unei anecdote, savuroase în felul ei, a cărei acuratețe nu se poate confirma decât prin cercetarea presei ultimilor ani: se zice că într-un oarecare minister portarul instituției l-ar fi oprit într-o bună zi pe un domn splicuit și aferat care pretindea, încercând să urce treptele spre ușa de la intrare, că lucrează în incinta respectivă. Parafrazând, ipochimenul cu pricina ar fi insistat: ,,Vă rog frumos să vă dați din calea mea. Eu sunt ministrul în persoană!”, moment de grație mult așteptată pentru ca portarul să rostească nemuritoarele vorbe: ,,Mă iertați, domnule ministru. E prima dată în viața mea când vă văd la muncă!” Se non è vero, è ben trovato.
Din acest punct încolo, putem înțelege cu ce se ocupa în realitate conducătorii mai mici sau mari și ai sistemului nostru de învățământ preuniversitar. Cultura instituțională din inspectoratele, liceele, școlile, grădinițele și creșele României este la fel de diversă ca flora și fauna din zonele subecutoriale pentru că nimic nu leagă sistemul într-un întreg în afara diversității prin mijlocirea căreia managementul înțelege să își facă datoria și să aplice legea, subiect nu numai de interpretări multiple și deseori cotradictorii, ci și de aplicări oblice, tergiversate sau aberante ale aceleiași pritocite legi. S-ar putea ca într-o comună prăpădită de țară, care s-ar putea denumi mai corect sat după dimensiuni și drumul principal neasfaltat, directorul școlii să fie mai frecvent la prășit în ograda sa primăvara decât în cancelarie. Se prea poate ca la oraș inspectorii să fie mai degrabă de surprins la sindrofii de onomastică sau de naștere decât pe teren, investigând ce trebuie și, mai ales, ce nu se cade făcut. Se poate la fel de bine ca ei, factorii de decizie, supraveghere și control, să fie la școală, dar ascunși printr-un cotlon, unde se îndeletnicesc cu lungi șuete sau încrucișând de zor cuvinte în colecții groase de integrame. Vara s-ar putea să-i întâlniți jucând table cu paznicul școlii la umbra idilică a nucului din curte. Dar de cele mai multe ori, cinstiți să fim până la capăt, sunt șanse mari să nu-i întâlniți decât ocazional, cu programare din timp, sau rar, pe la soroace și cu multă așteptare, bătaie de cap și plecăciuni pe la uși.
Dar este în toate mai convenabil că se întâmplă astfel. Sună strigător la cer și cu adevărat alarmant că situația de fapt, care este răsturnată pe dos față de ce ar trebui să fie, să ajungă să fie preferabilă oricărei alternative. Mai bine lipsă, spune românul, și, iată, acesta are din nou dreptate. ,,Șeful” în învățământul românesc preuniversitar este întotdeauna iubit când nu face nimic prea serios, nici bun, nici rău, și urât când se ocupă aprins de câte ceva fiindcă bine, conform temerii generale, nu e în stare să facă nimeni. Un manager prezent toată ziulica la școală și implicat în activitatea comună până peste cap pune o groază de presiune pe umerii colegilor, de la profesorii care intră la timp și aud pași grei pe hol în timpul orelor, până la secretarele și îngrijitoarele școlii, care neapărat trebuie să își caute ceva de făcut, un dosar de cercetat, o sală de clasă de curățat. Dacă managerul vorbește îngrijit, pe un ton moderat, așezat și politicos cu profesorii din cancelarie, atunci aceștia se vor simți derutați ca în fața unei amăgiri sau a unei posibile liniști de dinaintea furtunii. Dacă inspectorul venit în misiune de lucru discută de la egal la egal, dând sfaturi, indicând direcții de dezvoltare în activitatea zilnică și promițând că va găsi ceea ce este nevoie în lămurirea unor probleme mărunte, dar care întârzie să fie rezolvate, directorii din unitatea de învățământ vor simți un fior pe șira spinării, nu de spaimă, cum sunt învățați în asemenea situații, ci de uimire ca în fața unei curiozități a naturii: cum este posibil așa ceva? Dacă un părinte este invitat la o discuție amiabilă și decentă cu directorul școlii, în care se trece în revistă conduita elevului, se cade de acord asupra unui plan de redresare a notelor existente, se încearcă creionarea unui parcurs profesional care să coincidă cu înclinațiile adolescentului, părintele va ieși din birou oarecum derutat și puțin mahmur: ,,Cum de nu ne-am certat nițel? Înseamnă că nu i-am zis tot. M-a păcălit și nu i-am arătat ce pot”. Ca să acceptăm ce este normal și de păstrat în învățământul nostru de stat ar fi indicat să ne ciupim de câteva ori când nu ne simțim, în calitatea noastră de părinte, profesor sau angajat al școlii, nici jigniți, nici duși cu vorba, nici umiliți, nici amenințați, nici sfidați, nici înșelați, nici dezinformați atunci când ieșim din clădirea unei școli.
Cu certitudine sunt și asemenea locuri pe harta rețelei școlilor românești. Indubitabil că se pot stabili câteva nume de oameni admirabili care conduc unități de învățământ. Dar cum îi identificăm și cauterizăm pe ceilalți, inomabilii despre care știm că există, dar nu-i prindem niciodată, deși îi surprindem neplăcut în atâtea ipostaze? La așa ceva cetățeanul român nu a găsit soluția și nici nu dă semne că ar face-o. Sistemul autoimunitar al birocrației de stat românești, dincolo de abilitatea fiecăruia de a lăsa loc de bună ziua, nu funcționează, nu se leagă deloc și nu reacționează la ingerințele unor celule rebele.
Așa cum suntem primiți și găzduiți pentru câteva zeci de minute în școli, la fel vom fi tratați în orice instituție a statului român. Reciproca rămâne la fel de valabilă: așa cum vorbim cu profesorii copiilor noștri sau cum interacționăm oficial cu directorii școlii, tot la fel vom privi celelalte autorități publice. Dacă starea de spirit generală se compune din mefiență și teamă, dispreț greu ascuns și prezumția de vinovăție răstită, atât din partea noastră, ca părinți maturi și responsabili, cât și a lor, educatorii celor în curs de formare, dacă atitudinea va fi tot cea de la stăpân la slugă dinspre școală spre comunitate, deși forța politică este restrânsă de primatul legii, sau de client nervos spre prestatorul de servicii dinspre cetățean spre școală, atunci boala nu doar că nu se va lecui, ci, dimpotrivă, se va accentua până la cote de nevindicat. Am putea găsi atâtea exemple, culese din amara experiență cotidiană, pentru a descrie și a justifica cele afirmate mai sus încât cititorul s-ar sastisi curând citindu-le. Important este ca ideea centrală să fie subliniată corespunzător: deficitarea administrație și iresponsabila luare a deciziei cariază statul român din interior mai mult decât spectrul corupției – fără îndoială, reală – care plutește ca o ceață peste tot și-n toate la noi.
Viețile paralele ale educației românești (21.12.2022)
Între ce se afirmă public în România de către reprezentanții comunității, în operațiuni de PR politic care au oarecare succes numai dacă afirmațiile frapează prin banalitate sau înjghebări tautologice, și ce se trăiește pe viu deosebirile sunt adesea de la cer până la pământ. Atâta de șocant contrastantă este societatea românească la orice capitol – luxul și sărăcia, naivitatea și rapacitatea, politețea și înjurătura sunt vecini pe aceeași uliță – încât a suprinde ceea ce este în câteva cuvinte riscă să surprindă ca un nonsens, o sterilă aglomerare de contradicții. Întrucât adevărul nu poate fi spus fără a deranja pe toată lumea – cei învingători nu vor să audă că faptele lor de excelență s-ar putea să producă mizeria altora, iar cei mulți, necăjiți, nu pot accepta ușor mulțumirea motivată material a altora – s-a invetat ipocrizia călduță, tehnica de învăluire și acoperire a realității. Fără a avea acces la o bază de date la zi, România este cu certitudine țara cu una din cele mai mari rate ale inegalității din Europa. E de mirare că ne înțelegem în aceeași limbă, deși, în afara limbii, nu pare să ne înțelegem defel unii cu alții la nivel colectiv. Când ajungem la capitolul educației, frontul întins al opozițiilor a săpat tranșee adânci de două generații încoace.
În vara anului 2022, ministrul Sorin Câmpeanu a insistat ca în proiectul noii legi a educației naționale să se accepte dreptul colegiilor naționale să organizeze examene de admitere în regim propriu pentru 90% dintre viitorii elevi ai acestor instituții de prestigiu și de elită. Nimic mai meritocratic, s-ar zice. Valoarea se cerne fără participarea unui ,,program de calculator” care face triajul. Din păcate, situația din teren este nu doar mai complicată, ci altfel decât prescripțiile morale ale meritului și competenței teoretice. Adevărul este că, în afara examenelor de admitere la câteva facultăți de stat, la anumite specializări, iar aceasta doar în ultima perioadă (medicină, drept, arhitectură, inginerie), marea majoritate a instituțiilor de învățământ românesc practică mai abitir ca niciodată ,,admiterea pe bază de dosar”. Intră cine vrea, iese tot cine vrea. Nu se mai pune în discuție reputata și desueta ,,putirință”. De aceea, singurul examen dificil și cu vădite urmări pe care îl dau cei mai mulți elevi ai României din prezent este cel de Evaluare Națională. Bacalaureatul a rămas o probă a maturității la care nu se mai promovează în 99% din cazuri, ca înainte de 2011, când se țesuse o rețea întreagă de malversații, pe care niște camere video au destructurat-o aproape complet. Bacalaureatul este examenul la care nu mai ajung nici 75% din elevii care au intrat la școală acum 12 ani pentru că se pleacă mult din țară, înainte și după terminarea liceului, sau, pur și simplu, se abandonează școala până la finalizarea ciclului liceal. Avem încă un abandon școlar record în Uniunea Europeană, pe care autoritățile naționale nu-l pot controla și nu-l recunosc la întreaga sa dimensiune de aisberg. Tocmai de aceea Evaluarea Națională de la finalul clasei a VIII-a este ocazia de a studia cum cei mai mulți elevi români au fost pregătiți și selectați pentru a ajunge la liceu – în acest efort comun intră deopotrivă părinți, profesori și organizarea unor probe în care numărul candidaților este cel mai mare din România pentru un singur tip de examen.
Ca atare, să reevaluăm realist propunerea noii legi a educației privitoare la oportunitatea colegiilor naționale de a-și selecta singure elevii. În primul rând, colegiile naționale sunt în România un grup restrâns și distins, concentrat îndeosebi în reședințele de județ sau în București, de instituții educaționale care, într-adevăr, asigură calitatea sistemului nostru de învățământ. A întregului sistem, inclusiv cel universitar, să ne înțelegem. Medaliile internaționale la diferite probe provin din aceste școli de elită. Când miniștrii și secretarii de stat fac fotografii cu olimpicii României, aceștia sunt elevi înmatriculați la vreunul din cele cinci colegii naționale de la nivel național. Crema acestor absolvenți de liceu pleacă cu burse la primele 50 de universități din lume. Vorbim de câteva colegii naționale în România în care peste jumătate dintre absolvenți studiază la o universitate din afara granițelor, de obicei din Olanda, Statele Unite și Anglia. Universitarii români nu se întâlnesc decât într-o mică măsură cu vârfurile intelectuale ale învățământului secundar românesc fiindcă fenomenul global al migrației pentru studii relativ specializate s-a acutizat an de an în România după 2007. E un brain drain cu debit susținut. Pesemne că numărul acestor ,,elite ale elitelor” este de ordinul sutelor la nivel național. Dacă îi adunăm pe toți absolvenții colegilor naționale din România dintr-un an, ceea ce nu înseamnă că există o egalitate în materie de pregătire intelectuală între aceștia, deși similarități sunt, fără îndoială, bănuiesc că nu depășim 15,000 de elevi în total. S-ar putea ca această estimare să fie încă prea laxă. Cum ajunge un elev de gimnaziu licean în asemenea colegii naționale? Trecem astfel la al doilea punct al analizei.
Întotdeauna este nevoie de o medie de admitere ridicată pentru a deveni licean într-un colegiu național. Dacă pe vremuri, acum câteva decenii, se impunea o medie în apropiere de nota 8 sau puțin peste ori imediat sub, în clipa de față, date fiind standardele din ce în ce mai simplificate ale admiterii la liceu (din care s-a eliminat a treia probă acum ceva vreme și, de anul acesta, ponderea de 25% din media finală, cea care corespundea parcursului școlar dovedit în cei patru ani de învățământ gimnazial), 9,50 nu-ți garantează mereu accesul într-un colegiu național de top, profilul matematică-informatică. Sunt colegii naționale în România în care în unii ani media sub care s-a tras linia care separă admișii de neadmiși a fost de peste 9,70. Cum am ajuns aici? De unde această generație de ,,genii”, de eminență normalizată? Răspunsul este o combinație între condițiile de trai ale părinților, educația informală de acasă și, nu în ultimă instanță, munca intensă, aplicată și inteligența elevului, însă cu mențiunea că acest efort susținut a dat roade cu profesorii de meditații, nu cu aceia de la clasă, care, până la pandemie (dar și în viitor, de ce nu?), predau și la 35 de elevi pe oră (așa se face economie la bugetul statului, altfel, prăduit din toate direcțiile de piranha locali). Pentru a ajunge la un colegiu național, eliminând excepțiile, profilul candidatului este același, reprodus mecanic: elevul trebuie să locuiască la oraș, recomandabil într-o reședință de județ, părinții să dețină deja studii superioare, să aibă un venit pe membru de familie de cel puțin un salariu mediu pe economie și să facă meditații începând cu clasa a V-a sau, cel târziu, a VII-a, la matematică și limba română (literatura a fost atent înlocuită recent de comunicare). Acești elevi urmează cursuri și lecții private de limbi străine (limba engleză este primordială) din clasele primare. Scopul deprinderii la un standard ridicat al limbii engleze este eventuala plecare din România sau angajarea într-o multinațională IT. Dacă elevul deține vreun talent deosebit la desen sau muzică, cu atât mai bine. Acesta este în ansamblu elevul care obține o medie generală de minim 9,00 la examenul de Evaluare Națională. Rezultatele sale nu au legătură directă cu cele învățate personal în clasă. Nu ar fi luat niciodată note atât de mari pe baza muncii profesorului de la catedră. Meritele sunt individuale și auxiliare sistemului de învățământ ca umbra sa protectoare. Acestea aparțin implicării și contribuției financiare majore a părinților și profesorului privat, de acasă, meditatorul, acest profesor care nu completează cele deprinse din sala de clasă, cum s-ar crede într-un scenariu optimist, ci suplinește ce nu se face sau nu se poate face de calitate în școala de stat. Acestea fiind spuse, mai facem un pas, al treilea, ultimul, înainte de a încheia în buclă.
De ce medii atât de ridicate, aproape inaccesibile elevului mediu, în colegiile naționale? Cu oarecare atenție, vom intui răspunsul din formularea propriu-zisă a întrebării. Colegiile naționale nu sunt doar fortărețe ale inteligenției competitive, ci și cetăți izolate de locuitorii rustici din împrejurimi. Cu cât mai rupți de gloată, cu atât mai solidă segregarea financiară și educațională (într-un cuvânt, socială) a unora dintre români în raport cu majoritatea săracă, semianalfabetă, pălmașii care fac the menial jobs din Occident și de pe plaiurile mioritice. Noi trimitem două tipuri de români la export: cei de jos, grosul umanității, plătit prost pentru standardele de acolo (din Spania, Italia, poate Anglia), care mai și crește rata infractionalității pe străzile marilor orașe europene odată ajunși șomeri (presupunând că au muncit vreodată), și cei din pătura de mijloc, elita noastră risipită în cele patru vânturi, sub ceruri olandeze, germane, britanice, americane etc. Prima categorie abia de-a terminat opt clase, a luat cu puțin sub sau peste nota 5 la Evaluarea Națională și nu termină liceul sau nu promovează examenul de Bacalaureat. Provin din sate și comune lovite parcă pe vecie de șomaj și sărăcie lucie. Nu cunosc noțiunea de meditație plătită, dar o știu pe pielea lor pe cea a necesității materiale crunte. Părinții lor nu au învățat decent nici pe vremuri, iar ei nu-și înțeleg cultura națională, țara, pe ei înșiși și societatea din care se simt alungați sau din care pleacă ca din robia faraonului. Din rândul acestora provin elevii din grupuri școlare și licee profesionale. Cea de-a doua categorie sunt absolvenții de colegii naționale, care visează cu ochii deschiși la aculturația grabnică a Occidentului. Cele doua lumi fug una de alta și nu se cunosc deloc, parcă nemiscibile din veșnicie. Și unii, și alții înjură și blestemă la nervi, la necaz sau la supărare România, dar varsă o lacrimă de melancolie când aud rostirile molfăite, de tip slogan, ale unui George Simion, de pildă.
Și iată-ne ajunși la sfârșit. Concluzia prozaică are parte de următoarea exprimare: de ce să se voteze în parlamentul României un articol de lege prin care colegiile naționale să își poată selecta elevii când deja strădaniile conjugate ale sistemului de educație de stat se achită de minune în despărțirea apelor între cei de jos și cei de sus, între needucabili și supereducați? Nu asta ne dorim la nivel național, mai multe Românii divizate economic în locul uneia singure, fiecare cu casta ei profesională? Așa se pare. Ironia amară este că elevii admiși într-un colegiu național (prin prisma activității realizate, acestea sunt, de fapt, colegii internaționale) cu media generală de examen de peste 9,00 ar putea fi evaluați ceva mai serios și la cerințele lor intelectuale autentice – ajungând să capete note realiste, ajustate în jos –, dar există întotdeauna riscul, calculat iscusit de mințile din Ministerul Educației, ca restul de 80% de elevi de aceeași generație să se trezească cu note cuprinse în intervalul 2,00 și 5,00. Despre un sistem de învățământ de stat, național, în care viitorul cetățean cu drept de vot nu trece un examen de clasa a VIII-a, preferăm să păstrăm tăcerea, din jenă și descumpănire.
Liberi în curtea școlii (13.01.2023)
În data de 4 ianuarie 2023, Parlamentul României a promulgat Legea pentru modificarea și completarea art. 6 din Legea educației fizice și sportului nr. 69/2000, prin care se permite, după o perioadă lungă de timp, de ordinul zecilor de ani, conform Art. 9 modificat ,,accesul gratuit în spațiile și terenurile de sport exterioare ale unităților de învățământ care fac parte din domeniul public al comunelor, orașelor și muncipiilor și sunt administrate de către consiliile locale tuturor copiilor (…) precum și tinerilor cu vârsta de peste 18 ani, care urmează cursurile învățământului liceal sau profesional, organizate în condițiile legii, până la terminarea acestora”. Proiectul acestei legi există de câțiva ani în Parlamentul României, însă, din nefericire sau nu, acesta nu a fost discutat cu atenție sporită de reprezentanții noștri politici. Din câte am înțeles, nici acum nu s-a dezbătut pe larg proiectul legii, ci a trecut prin vot de la sine. Circumstanța nu este una accidentală sau pur și simplu rezultatul unei conjucturi rare. De ce până în prezent nu s-a îngăduit atât de ușor ca bazele și instalațiile sportive de stat să fie puse la dispoziția, cu sau fără plată, persoanelor fizice sau juridice interesate?
Aici discuția ar trebui să pornească de la câteva explicații și amănunte atât istorice, cât și sociologice. În mod normal, adică în Danemarca sau în Olanda, autoritățile publice au încredere în cetățenii țării, minori sau majori, atunci când aceștia, având răgazul necesar, petrec timp în parcuri. Există pază și protecție, dar și curățenia parcurilor. Dacă un cetățean are nevoie de o intervenție medicală urgentă, 112 ne stă la dispoziție în orice eventualitate de acest gen. Dacă apar conflicte de natură fizică, desigur, nedorite, între indivizi, poliția poate fi apelată și intervine, cu mai multă sau mai puțină promptitudine, în funcție de gravitatea situației. Toate bune pe hârtie, dar, vorba aceea, practică ne omoară, ca de obicei. Tocmai de aceea ani de-a rândul managementul unităților de învățământ nu a dorit să permită ușor accesul liber în curtea școlii, nu neapărat din dorința de a securiza un spațiu de uz public de nevoile, doleanțele sau interesele justificabile ale cetățenilor. Bineînțeles, a existat acces la bazele și instalațiile sportive, însă în condițiile unui regulament de funcționare, a unui orar de acces, după orele de program, așa cum apare și la Art. II al legii modificate și completate, ceea ce, să ne înțelegem, a necesitat anumite restricții. De regulă, curtea școlii devenise un spațiu relativ închis, cu porțile ferecate. De ce s-a întâmplat asta?
Să presupunem ipotetic, conform a ceea ce americanii înțeleg prin benefit of the doubt, că avem o majoritate de cetățeni români care utilizează corespunzător spațiul exterior al școlii. Aceștia pot fi elevi, părinți sau cadre didactice. Nimic rău dacă jucăm fotbal, badminton sau doar ne recreăm la școală în timpul nostru liber. Cu toate acestea, școlile din România nu posedă toate angajați paznici ai primăriei sau firmă de pază privată plătită prin contract de la bugetul local. Vorbim de comunități locale sărace, care nu beneficiază de fondurile necesare pentru a achiziționa asemenea servicii de siguranță, dar și de alte consilii locale care nu au luat serios în considerare aceste nevoi de supraveghere și control minimale. Arată parcurile din România perfect curate și în stare adecvată de folosire? Dacă se întâmplă ceva ilegal în parc, se intervine imediat de către autorități? Depinde de ce localitate vorbim. Una este sectorul I din București, altceva este orașul Mizil sau o comună care adună câteva sate prăpădite și, oricum, depopulate. Pe acest fond devine de înțeles de ce conducerile unităților de învățământ preuniversitar nu au agreat ca în curtea școlii – de multe ori, neamenajată corespunzător unui aflux de oameni – să se desfășoare asemenea activități de agrement în ultimii ani (mulți, ce-i drept), de când legea a intrat în pseudodezbatere parlamentară. Cine îi păzește pe elevi sau părinți dacă are loc un accident sau un act de violență oarecare? Indubitabil că directorii și membrii din Consiliile de Administrație, profesorii școlii nu pot petrece ore suplimentare neplătite, după programul de lucru zilnic, pentru a se ocupa de așa ceva, mai ales având în vedere că, în noua lege emendată, se vorbeste de activități în spațiul exterior al școlii ,,după orele de program, în zilele libere și în timpul vacanțelor școlare”. Cine asigură acoperirea weekendului sau a orelor târzii din seară? Se poate apela la un orar redus, dar și aceasta este o problemă: cât de redus poate fi? Necesitatea pazei, a poliției locale și a unor servicii medicale la îndemână pare a se impune, dar toate acestea costă angajați și bani, pe care nu toate consiliile locale din România le posedă.
Dar să presupunem din nou că avem toate mijloacele la dispoziție pentru a asigura cadrul de siguranță a cetățenilor. Ce facem în cazul unui conflict cu vărsare de sânge, unui accident grav sau mortal, unui act de tâlhărie sau orice altă fapte ce ține de codul penal? Cine este responsabil? Cine răspunde în instanță ca inculpat indirect? Cine plătește daunele provocate unei clădiri publice sau perimetrului imediat, dacă se ajunge la așa ceva? Nimic din toate aceste determinări secundare, dar extrem de relevante, nu s-au rediscutat la zi și specificate ca modificări și completări în noua lege.
Neclaritatea în scris produce de la sine complicații suplimentare în realitatea cotidiană. Legea trebuie să fie generală, dar cum definim această generalitate? Care e gradul de distanțare sau de apropiere de situația reală în chestiune atunci când legiferăm? Răspunsul nu este nici pe departe ușor de oferit, dar parlamentarii României nu sunt, fără îndoială, mai lămuriți decât noi.
Profesorul multilateral dezvoltat (30.01.2023)
Orice analiză realizată sistemului de învățământ românesc este din start provizorie. Schimbările legislative sunt rapide, abrupte, nediscutate în comisii parlamentare, presa, lovită de o anumită cecitate legată de subiectele care nu produc exploziile de vizualizări ale publicului larg (de lecturi nu se mai pune de mult problema), nu le poate digera în timp util înainte de a se mai putea schimba ceva, dacă despre așa este vorba, deși nu credem. Dacă timp de un an de zile câteva materiale video difuzate în prime time la televizor o dată pe anotimp alarmează publicul general de ,,dezastrul” din învățământ (invariabil aceleși, monolit: violență, bullying, toalete insalubre, profesori depășiți de situație, de tehnologie și de competențele cerute la catedră, elevi maturizați timpuriu în materie de excese bahice, psihotrope, până și de consum licențios în ultimul timp – doar frații Tate nu erau întâmplător celebri printre adolescenții români înainte de a deveni personaje de notorietate globală, efemeră, totuși), sistemul reacționează visceral: se mai dă alarma(n)t o hotărâre de guvern pentru a petici găurile pe ici-pe colo, se mai lansează în zenit câte un ordin de ministru, se mai schimbă politic garnitura oricum anonimă de ,,consilieri” și ,,inspectori” din Ministerul Educației și organismele subordonate din teritoriu. Se propun strategii naționale cu titlu pompos, termene scurte sau prea lungi, raportări groase și eficiență nulă. În clipe de disperare și de confruntare cu propria lipsă de soluții și de identitate certă, aparatul birocratic superior acționează prin ștergerea greșelilor din memorie rebotezând denumirile instituțiilor din organigrama de funcționare, inclusiv pe cea a Ministerului Educației. ,,Când s-a întâmplat asta și asta mă numeam altfel. Trecutul aparține unei alte persoane, în relație cu care – vă rog să aveți în vedere! – nu am nimic de împărțit. E altcineva în buletin, nu eu, îmi pare rău”. Vorbim de universul kafkian cunoscut, dar unul condus nu de o zeitate absentă, de o stihie obscură, ci de niște arătări cu mutre și priceperi de Dănilă Prepeleac din prima sa etapă, înainte de a-i trage triumfal pe diavoli pe sfoară.
În măruntaiele sistemului, acolo unde viața palpită dupa circuitul ei lent, circular și monoton, nimic nu se schimbă decât în plan biologic. Îmbătrânim și alții, cu aceleași metehne binecunoscute, ne iau locul. Așa e viața și oftăm prelung, perfect bovini. Soarta nu mai poate fi întoarsă din mersul ei inexorabil. De unde această rezervă de fatalitate și sațietate? Cel mai probabil din achilozare, indiferență și un munte gol pe dinăuntru de ignoranță. În puzderia de legi prorogate și apoi abrogate, completate și modificate, răsucite și pierdute într-un stufăriș de numere confuze, logica există doar pentru a o sabota. Cu toate acestea, între atâtea apucături relative și fără sens, de a căror prezență sau lipsă de noimă nu se indignează nimeni, atât de anodine sunt ca rezultat direct, se strecoară și unele strategii educaționale al căror efect dăunează profund învățământului românesc. Despre una dintre aceste măsuri vom discuta în cele ce urmează, nu înainte de a prezenta pe scurt problema.
Acum ceva vreme, prin îngăduința și geniul celor care ne conduc, li s-a permis profesorilor să realizeze programe de reconversie profesională. Măsura nu era una întâmplătoare pentru că, având în vedere numărul mare de școli comasate relativ recent și criza demografică prin care începuse să treacă România după anul 2000 și din care nu am ieșit, apăruse deja riscul de șomaj în învățământul de stat. Lucrezi zeci de ani ca profesor și te trezești cu școala desființată din lipsă de elevi tocmai când te apropii cu pași repezi de pensie, iar asemenea școli se găsesc și în multe alte ,,regiuni istorice”. Zonele rurale au fost devastate de acest flagel al ,,băjeniei de guvernanți” și al nevoii de a hrăni familia prin muncă ,,în afară”, unde, dacă traiul nu e perfect, ,,e, totuși, altceva”. De unde copii, viitori elevi, dacă ei se nasc în alte părți sau nu mai vin pe lume deloc? Articolele din ianuarie 2023 ale domnului profesor universitar Vasile Ghețău despre recensământul populației României abia încheiat sunt ușor accesibile și confirmă statistic fenomenul la care facem trimitere. Pentru a preîntâmpina șomajul rezultat din dispariția catedrelor din învățământul preuniversitar s-a inventat reconversia profesională. Unii profesori se vor indigna și se vor ridica în picioare, protestând vehement: ,,De unde ideea asta? Eu am devenit din profesor de muzică unul foarte bun de matematică pentru că am simțit nevoia unei schimbări după o vârstă. Începusem să mă plafonez și nu puteam rămâne blocat într-un fel de a fi îngust în care nu mă mai regăseam”. Profesia ca un fel de căsnicie epuizată și luată de la capăt sub o altă formă pare a fi scuza cea mai nobilă. În realitate, anticiparea dispariției locului de muncă ca profesor de Muzică, Religie, Educație tehnologică (și aplicații practice) sau Desen le îndeamnă pe multe cadre didactice să se apuce la 40-45 de ani de o a doua (sau a treia) facultate, unde să capate dreptul de a trece pe postul de profesor la învățământul primar din localitate sau pe cel de Matematică din orașul cel mai apropiat. Asta dacă aceste posturi nu sunt în curs de vacantare chiar în școala de unde ne luăm leafa. Dacă emoția neîntinată a cunoașterii ar juca un rol real în întreaga ecuație, atunci este inexplicabil de ce profesorii în curs de reconversie se grăbesc să își capete diploma de profesor de Matematică sau învățător la facultăți private de capăt de pluton și în condițiile de calitate a studiului impuse de frecvența redusă sau de forma învățământului la distanță. De ce atâta iureș și de ce în circumstanțele acestea modeste de pregătire dacă nu din pricina nevoii de a nu-ți pierde în curând catedra și, pe cale de consecință, locul de muncă sau sursa de venit și subzistență? Desigur că întrebarea este una retorică. Dacă administratorii legali ai sistemului de învățământ românesc nu ar gândi paradigma educațională în regim perpetuu de austeritate și de economie drastică la bugetul educației (nu la fel de chivernisiți suntem cu bugetele serviciilor secrete, deși nu știm exact la ce ne folosesc acestea ca națiune: doar nimeni sănătos la cap nu crede că de unii singuri, cu potențialul nostru uman și material îndoielnic, am face față unei invazii sau unui război hibrid cu dușmanul de la răsărit), atunci reducerea efectivelor pe clase la 15-16 elevi ar păstra atât o parte a locurile de muncă din sistem, cât și ar crește simultan calitatea actului didactic, profesorul acordând, în principiu, mai mult timp și energie elevului împreună cu care muncește. Dar nici vorbă de așa ceva: clasele sunt în continuare de 25 spre 30 de elevi. Dacă am fi avut cohorte bogate numeric, cu siguranță că în România, țară cu o populație de zeci de ori mai mică decât cea a Indiei, am fi îngrămădit 35-40 de elevi în clasă, ca imediat după 1980, când începuseră înghețul în calorifere și hrana pe cartelă. Principiul elitelor noastre politice nu se dezminte: în domeniile vaste și încurcate ale educației și sănătății, care costă și așa mult, suntem zgârciți și cusurgii. Elevul și pacientul ,,risipesc” banii statului, dar un ,,tun” cu materiale de construcții, de curățenie, sanitare, aparatură medicală, da, asta e altceva. Aici suntem noi prin noi înșine, noi fără mască și fără regrete.
Și ce treabă au toate acestea cu profesorul care își duce la capăt reconversia profesională? Nu mai alunecăm în digresiuni zadarnice. Are din plin și iată de ce: să presupunem, strict în limitele realității imediate, că urmezi Facultatea de Matematica și Informatică a Universității din București și, din te miri ce motiv greu justificabil, vrei să devii tânăr profesor de Matematică nu la tine în sat, comună sau orășel, care ,,sunt moarte”, ci chiar în capitala României. Din fericire, din cauza penuriei de profesori de matematică din ultimii ani, se vor găsi locuri de muncă, dar aceasta este o stare temporară. Și acum vin pașii obligatorii care trebuie făcuți: după ce ne asigurăm că avem licența, masteratul și modulul psihopedagogic 1 și 2 efectuate, dăm examen scris de intrare în sistem. Suntem notați și la inspecțiile la clasă, ținute obligatoriu. În sfârșit, ajungem profesori la un liceu teoretic decent și urmează să ne perfecționăm practic și neapărat să promovăm examenul de definitivare dacă vrem să rămânem ,,pe perioadă nedeterminată” în sistem. Când ajungem în cancelarie facem cunoștință cu colegul nostru de Matematică, un ins la 45-50 de ani, care, până mai acum doi ani, a predat Educația Tehnologică în același liceu. Între timp, a terminat ,,la seral” un program de reconversie la o facultate în cadrul unei universități cu sediul prin Târgoviște, Pitești, Craiova sau Brăila. E titular pe post de douăzeci de ani și, după ce a trecut pe catedra de matematica, și-a păstrat, conform legii, gradele didactice obținute în vechea disciplină predată. A considerat că a fi profesor de matematică e ,,mai sigur” decât ce lucra înainte, un motiv prudent și o motivație extrinsecă de toată cinstea. Credeți că se compară ca parcurs educațional și pregătire în matematici cei doi profesori? În teorie, nu ar trebui să avem dubii. În practică, îndeosebi în România, orice combinație de factori e posibilă, orice permutare mutantă este permisă. Vom avea în curând profesori în România cu multe valențe intelectuale, nemaipomenite: profesor de materii tehnice până la 35 de ani, încă un deceniu predând de zor limbi străine moderne, apoi ne bucurăm de roadele reconversiei în Matematică și, la final de carieră, ne reprofilăm în învățători la clasele primare. Este încă plin de speranță ce se petrece deoarece fiecare specializare se parcurge prin constrângerea unor studii academice, așa cum sunt acestea realizate, ce-i drept, pripit și la ore târzii, seara: în curând ne putem pomeni ca profesorii ,,să se recruteze” direct din stradă. Mecanicii sunt calificați trupește să predea Educație fizică și sport, chelnerii ne pot explica cum stă treaba cu Educația financiară, șoferii de autocar conversează lejer și practic, fără farafastâcuri, în limba engleză, reporterii de teren sunt oricum un fel de experți în istoria locală, fie și contemporană, contabilii pot preda oricând matematică, iar limba română se pretează să o explice oricine, doar oricare dintre noi vorbește ușor limba națională. Despre logică și filosofie, nu mai e nimic de spus: fiecare are propria sa viziune asupra vieții. Ce e atât de complicat? Să fim pragmatici și să ne încadrăm în limitele plafonului bugetar. Restul e doar educație.
Patria imaginară a descentralizării (16.02.2023)
Din 2007 încoace s-a vorbit cu ardoare și pe bază de proiecte asumate politic de descentralizarea rețelei învățământului preuniversitar de stat din România. E adevărat – dacă aceasta a fost intenția de fundal – că odată cu aderarea României la Uniunea Europeană școlile și liceele private au explodat numeric în țara noastră, însă nici pe departe la nivelul necesar pentru a acoperi cerințele educaționale de masă. Pricina constă în lipsa unui nivel de trai suficient de ridicat pentru populația de rând a României (himera middle-class-ului urbanizat ca proiect de țară) pentru ca această să-și permită a achiziționa servicii educaționale contra cost pentru minorii români în curs de educare formală. Învățământul privat preuniversitar din România cunoaște câteva exemple excepțional de pozitive în materie de calitate și peformanță, dar peisajul calitativ îl reproduce pe cel al învățământului universitar privat, care, spre deosebire de societățile dezvoltate, lasă încă de dorit sub raportul valorii, reușitelor și prestigiului general. În 2014 centrele contabile de județ/sector, considerate nuclee financiare, deși tot instituții educaționale erau de fapt, în subordinea cărora se aflau zeci de școli și licee, au fost desființate, unitățile de învățământ începând să beneficieze de finanțare și contabilitate în regim propriu. Dacă acest fenomen salutar a avut succes la nivelul tuturor regiunilor de dezvoltare ale României, excluzând orașele cu peste 50,000 de locuitori, rămâne de văzut într-un studiu științific, cu date și măsurători clare, dedicat special subiectului. Începând cu anul 2018, plata salariilor cadrelor didactice, a celor didactic auxiliare și a celor nedidactice a trecut din răspunderea primăriilor de localitate/sector în cea a Ministerului Educației. Dacă acest fenomen poartă denumirea de descentralizare sau nu, nemaivorbind de eficiență, lăsăm judecata de valoare pe seama fiecărui beneficiar al educației de stat românești.
În mod netăgăduit, a discuta în termeni de descentralizare bugetară sună a exagerare dusă la extrem. Indiferent că școlile au buget propriu și se bucură de autonomie financiar-contabilă pe hârtie, banii provin și se distribuie ierarhic, sub un control riguros de stat, prin decizie politică: fie dinspre Ministerul Educației înspre unitățile de învățământ, unde majoritatea zdrobitoare a sumelor alocate capătă forma de salarii, fie dinspre primării înspre aceleași școli, dacă este vorba de investiții și îmbunătățiri ale bazei materiale școlare. Întrebarea care se poate pune, just și binevenit, sună astfel: de ce nu mai plătesc primăriile salariile personalului din școală? Care a fost cauza mutării poverii bugetare dinspre factorul local înspre cel național, centralizat cât se poate de clar în București? Poate pentru că mai mult de 90% din comunele României nu pot supraviețui financiar fără asistența financiară a guvernului României s-a luat decizia înțeleaptă, având în vedere neputința factorului local de a aduna suficient din taxe și impozite (sărăcie, evaziune fiscală, taxare scăzută, proasta folosire a bugetelor locale, inclusiv pe filiera spornică a corupției etc.), de a plasa răspunderea salariilor personalului bugetar de învățământ în sarcina unei instituții cu greutate aflate tocmai în capitala țării. Au fost multe situații, unele amintite în presă, altele mai puțin, în care ori întârziau salariile, ori rămâneau blocate în conturile primăriei zile la rând, fructificându-se sub diferite forme. Drept urmare, descentralizarea administrativă cu bani de la centru sună la fel de verosimil ca independența de a merge la cumpărături a unui adolescent care-și drămuiește banii de buzunar primiți de la părinți. Cel puțin tânărul de cincisprezece ani nu are obligația de a veni cu tabelul contabil la zi în care cheltuielile și încasările apar drămuite cu atenție aritmetică.
Dar descentralizarea pe latura didactico-pedagogică? Nici aici peisajul nu stă altfel decât într-un stat absolutist, despre care nu garantăm că este, pe deasupra, luminat. În teorie, sistemul s-a europenizat. Am fost la cursuri plătite de UE și ne-am deșteptat. Am învățat că în Finlanda elevii își lasă ghetele de iarnă la intrarea în școală și schiurile în rastel. Am aflat că în Danemarca numărul de angajați de sex masculin din creșe și grădinițe de stat care lucrează cu cei mici este egal cu cel feminin. Am descoperit că se poate mânca sănătos la cantinele școlare din alte state. Uriași blonzi și blânzi cu ochii albaștri sunt o prezență reconfortantă pentru copiii scandinavi. Digitalizarea a crescut controlul administrativ, dar aceasta este favorabilă centralizării. Acum nu mai realizăm sute de raportări și situații într-un an școlar doar pe hârtie, când apăsăm din greu pe butonul de print, ci și digital. Suntem posesorii unei duble birocratizări, ceea ce nu poate fi decât splendid și colosal de util. Ce contează că nu există lună fără două ordine de ministru și patru regulamente noi, unele din registrul lui Alfred Jarry? Dacă vrei să rezolvi o problemă administrativă în România și ești guvernant, soluția la îndemână este să emiți firmane și hotărâri, nu să rezolvi irezolvabilul (eventual exprimat ca nemulțumire colectivă și îmbufnare individuală), chestiune care ar necesita nu doar funcționarea legilor deja existente, ci și cunoașterea adecvată a ceea ce are loc la firul ierbii, în clasele și pe holurile școlilor românești. Această ultimă situație implică efort, inteligență, know-how, experți adevărați, nu doar stăpâni din pix sau despoți de cerneală omologați pe lângă o clădire cu nume de partid politic. Inspectoratele sunt relee ministeriale, centre de colectare a unei imense cantități de informație seacă, brută, neprelucrată, pe care nu știm s-o folosim sau nu dorim s-o înțelegem, căci de la școală în sus avem partidele, nu statul ca administrație, nu funcționari pricepuți și onești, ci oameni de paie, centralizați pe linie de rudenie, prietenie și alte inomabile ,,legături primejdioase”, în jurul unui partid politic sau altul. Hibridizarea dintre un ,,comisar politic” mărunt și o legislație stufoasă, import european altoit pe tulpina ucazurilor și necazurilor românești, nu duce nicăieri decât la blocaj și orbire educațională. Realul sufocă imaginarul și ucide simbolicul în România, sterilinzându-le intelectual și profesional, ajungând ca unii să guverneze o societate pe care o desconsideră ca imposibil de guvernat cu legile europene pe masă, atât de permisive.
Degeaba ne uităm siderați la rata abandonului școlar de două cifre când situația din teren este mai gravă decât statistica, retușată atent la etajele inferioare de luare a pulsului realității pentru a nu deranja și a crispa niște personaje despre care ne este dificil să spunem la ce servesc altfel decât pentru satisfacerea bunului lor plac. Plătim o armată de funcționari de dragul de a avea și noi faliții noștri, vorba dramaturgului național. Numai treaba făcută prost, intenționat sau doar din neștiință, compensează prin detensionare arhitectura centralizată ierarhic a politicii educționale românești. Supraviețuim cu legi locale limpezi pentru că putem să le încălcăm făcând abstracție de ele ori de câte ori le convine unora și altora dintre aleși și din nealeși. Unde-i lege, nu-i tocmeală întrucât legea este atât de încurcată și interpretabilă încât tocmeala ajunge singura lege socială disponibilă.
Planul fără cadru. Politicianul față în față cu educația (06.03.2023)
Una dintre marile probleme ale învățământului preuniversitar românesc se referă la gândirea din spatele planurilor-cadru existente, pe care le vom defini succint ca materiile sau obiectele de studiu obligatorii din învățământul de stat.
Dacă ne-am aștepta să avem acces public la studiile savant și la disputele înalt-academice care au dus la stabilirea planurilor-cadru în vigoare, am rămâne cel mai probabil surprinși de ce vom constata: suportul științific din spatele propunerilor care au devenit literă de lege (și care normează locurile de muncă ale celor puțin peste 200,000 de profesori, dar și viața zilnică a orarului unui elev, de la clasa pregătitoare până la ultima clasă de liceu) este firav, iar, în multe momente de răscruce și de reforme ale sistemului de învățământ de stat, acesta lipsește cu desăvârșire. În afara unui galimatias politicianist, obositor prin redundanța unor cuvinte cheie ca flexibilitate, schimbare sau oportunități de dezvoltare, suficient de vagi încât să tolereze orice conținut real (sau chiar nici unul), putem găsi capriciile unui politician care a ajuns la un moment dat să impună în planurile-cadru școlare ce a crezut de cuviință în funcție de propriile umori și frustrări din vremea copilăriei și învățământului mediu. Nu i-a plăcut matematica. Soluția emerge spontan, de la sine: ,,Propun scăderea numărului de ore la liceu la toate profilurile tehnice” sau ,,Diversificăm tipurile de examen de bacalaureat pentru că nu toți suntem în stare să înțelegem matematică și este și inutilă cu asemenea cerințe nerealiste”. În fișa matricolă a celui care își proclamă nefericirile astfel dăm de obicei peste note mici, alarmante la matematică. E Domnul Goe ajuns reprezentantul politic al națiunii.
Dacă, în schimb, se merge pe ideea că elevii patriei pot petrece și jumătate de zi realizând ore de Educație fizică și sport, identificăm imediat motivația: domnul deputat sau senator a petrecut o parte semnificativă din timpul alocat orarului școlar în curtea unității de învățământ, jucând tovărășește fotbal ,,cu băieții” și acumulând absențe și nervi la celelalte ore de curs. Ce contează că școlile și liceele românești nu dețin toate săli de sport sau, când se laudă cu asemenea minuni ale tehnicii moderne, acestea arată deja ponosite, fiind dotate slab la nivelul anului 2005, când au fost ridicate în majoritatea lor? Avem cumva bazine de înot, stadioane de atletism, săli de gimnastică gratuite, puse la dispoziția elevilor din țara noastră? Desigur că nu, doar acestea sunt mine de aur pentru câțiva dintre noi, cei care le păstorim. Unde să mai pui la socoteală că sunt atât de rare încât valoarea lor crește pe măsura cererii de asemenea spații de agrement și de păstrare în formă a sănătății? Nu contează nici un argument rațional în tăvălungul deciziilor inspirate de astuția politicianistă.
Domnul Goe s-a săturat să-și refuleze nemulțumirile psihologice: nu doar că nu este nimic problematic în a fuma în tren și a trage ,,semnalul de alarmă” când te lovește cheful, dar cine nu a făcut cel puțin o dată treaba asta în viață, mai ales în România, nu este politician adevărat. A face tâmpenii este o virtute. A rămâne repetent o realizare de carnasier în devenire. Încorsetarea și corectitudinea germană strică la gabarit și la scrupule în carieră. A încălca regulile și a disprețui suveran legea calmează răni sufletești adânci, dar ne lasă să bănuim și ce soi de lighioane ies din aceeași cutie a fetei babei.
Cum a contribuit mediul academic la clarificarea cerințelor sociale reale atunci când s-au modificat planurile-cadru în România ultimelor decade? Pesemne că au fost voci care s-au manifestat critic sau au articulat opinii alternative celor dominante, dar cine le-a luat în seamă? Nu credem să fi fost prea multe păreri argumentate științific în favoarea sau contra planurilor-cadru în exercițiu. Uitați-vă cu atenție la simulacrul dezbaterii publice din jurul propunerii noii legi a educației din ultimul an și completați mental restul peisajului lipsă. Societatea civilă s-a redus la culoarele ministerului și la activitatea celor câtorva ONG-uri din zona educației care au acumulat suficient impact simbolic și relațional pentru a-și spune cuvântul. Au fost cumva consultate public sindicatele? S-au efectuat sondaje relevante în rândurile cadrelor didactice? Nici vorbă, mon cher, căci așa merge democrația la marginea Europei, gard în gard cu regimuri războinice, nu tocmai democratice. Noi decidem, eventual cu ușile închise și un microfon plătit la intrare, dar poporul e de vină.
Cum reacționează elevii și profesorii României la aceste imixtiuni politice cu rol coercitiv? Există, totuși, o opoziție mută, dar și o acceptare resemnată a contextului. Protestul din surdină se manifestă în formule alarmante: nu am luat toți la cunoștință fondul de absenteism uriaș și nesupravegheat din ultimii ani de liceu în România. Materiile ,,neimportante”, adică cele fără examen de final, din punctul de vedere al elevului român, stimulat doar de contrângeri și nimic altceva, devin cele la care se lipsește sau nu se lucrează la standarde de calitate și exigență decente. Aceste materii nu sunt opționale, dar liceanul român le tratează ca mijloace de a absenta și a primi note mari, suficiente pentru a compensa corigențele sau rezultatele submediocre de la materiile de examen, ca de pildă Limba și literatura română sau Matematica, singurele discipline care mai pot intimida elevii, dar mai cu seamă părinții, prin cerințe și consecințe. Cum altfel să explicăm consumul ridicat de droguri și alte activități similare dacă nu prin dezinteresul liceanului român pentru cel puțin jumătate din orele incluse în planurile-cadru existente? Când lipsești nejustificat de la ore (sau găsești o justificare legală facilă, nu neapărat și adevărată, dar în litera și spiritul permisiv al ultimului Regulament de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar), fără îndoială că un tânăr de 17 sau 18 ani trebuie să-și consume timpul și energia într-un fel care să-i aducă satisfacții, dintre care libidoul nu mai constituie în sine o grijă stresantă (frații Tate, eroii multor adolescenți români, ne pot explica de ce).
Cei mai mulți adolescenți se lasă în voia tentațiilor din cartier, din oraș, din comuna cea mai apropiată și devin ași în materie de pariuri sportive, biliard, prețuri competitive la băuturi spirtoase, jocuri mecanice și alte ocupații ce țin de cel mai matur divertisment. De ce nu protestează liceenii serioși, harnici, aplicați în legătură cu irelevanța materiilor școlare, irelevanță care pornește și din felul în care se predau aceste obiecte de studiu? Se știe că avem și dintre aceștia, indiferent că sunt o minoritate, numai că ei consideră sistemul existent – așa disfuncțional cum se prezintă – convenabil din multe puncte de vedere. Dacă am asista la toate orele și ar trebui să ne pregătim serios la fiecare în parte, când am mai avea timp de pregătirea pentru cele două examene de limbi străine sau pentru multele meditații în vederea admiterii la medicină, drept sau politehnică? Când am executa orele de exerciții fizice dacă vrem să devenim polițiști sau jandarmi într-o bună zi? Răspunsul nu este deloc greu de bănuit. Până și absolvenții de Bacalaureat care pleacă la studii în superioara străinătate nu frecventează întregul orar școlar din ultimii ani de liceu, dar practica este atât de împământenită încât nimeni nu mai resimte nefirescul și anomalia planului-cadru. În ciuda faptului că inspectoratele din teritoriu pot controla și monitoriza aceste cutume alarmante, care, de multe ori, pun în primejdie sănătatea și siguranța fizică a elevului român, nimic nu se întâmplă în acest sens. În felul acesta, iar practica s-a extins de mult și în cazul elevilor de clasa a VIII-a, nu-i de mirare că absenteismul intenționat contribuie apreciabil de mult la ,,industria meditaților”, la prosperitatea cluburilor sportive private, la bunăstarea sălilor de gimnastică, la numărul de vânzari de băuturi alcoolice și tutun etc. Visul politicianului român, frustrat de posibilitatea de a se distra cum dorea pe vremea adolescenței jucăușe, s-a împlinit: planul-cadru s-a aerisit pe hârtie și s-a pulverizat aproape complet în realitate. Acum orice adolescent se poate bucura liniștit, relaxat, metaforic vorbind, de beneficiile unei lambade în timpul orarului școlar, iar cel mai indicat loc unde se poate desfășura asta nu este, naturalmente, la școală. Adevărul rămâne că nu avem baza materială în școală pentru a pune la dispoziția elevilor români alte activități decât cele din planul-cadru. Ce să mai zici când spațiile și dotările nu permit nici cele cuprinse în curriculum școlar?
Care este însă punctul de vedere al profesorilor despre modul în care haosul politic de sus, care a ajuns într-un asemenea grad de degradare umană încât până și portarul de la minister e musai conectat politic pe undeva, s-a împletit armonios cu dezinteresul și indisciplina elevului din clasă? Profesorul român nu are puncte de vedere sincere decât sub pseudonim sau pe diferite grupuri online pentru că onestitatea figurează în lista articolelor de lux din satin și mătase. Cum să recunoști că nu vrei ca materia ta să dispară fără să te faci de râs? Cine să te asculte dacă îi povestești că elevii medii de pe vremuri sunt literalmente de excepție în prezent și că aceștia sunt cei mai hotărâți să plece din țară? Ei își consumă, de altfel, o parte din prima lor tinerețe învățând aici, muncind în privat cu profesori meditatori, ca să ajungă să studieze într-una din primele două sute de universități de top mondial. Cum să nu recunoști că o parte din cei mai buni speră să ajungă să lucreze în sănătate, IT, drept, armată și alte instituții de forță pentru că salariile sunt decente și ai siguranța unui loc de muncă pe o perioadă mai lungă decât următorii cinci ani? Cui să-i mărturisești, fără să te judece aspru sau disprețuitor, că ți-e milă și frică de atâția liceeni pierduți educațional, alienați moral, crescuți în condiții umile de părinți rătăciți prin străinătate, care ajung să te amenințe în clasă sau, cum se întâmplă adesea, să-i vezi la față de doar câteva ori pe lună sau pe ,,modul”, îmbrăcați bizar și făcând gesturi sau vorbind într-un mod impropriu nu numai pentru vârsta lor, ci și pentru un cetățean care se supune cuminte legilor statului? De altfel, poliția de proximitate, care lucrează cu unitatea școlară, îi monitorizează măcar parțial, dar nu-i poate îndrepta atât de ușor câtă vreme părinții lor nu sunt acasă, iar legile sunt îngăduitoare. Generații întregi au crescut deja în asemenea circumstanțe deloc prielnice. Răul nu mai poate fi îndreptat atât de ușor. Știrile despre delicvența juvenilă sau criminalitatea adolescentină nu contenesc să apară aproape zilnic la televizor. Dacă există un domeniu real de siguranță națională în România, atunci condiția și conduita liceanului român din prezent ar trebui să preocupe pe… Dar pe cine să intereseze așa ceva?
Domnul Goe a învățat o engleză globish, merge la schimburi de experiență și cursuri cu omologii săi străini, occidentali, și a priceput pe fugă câte ceva din aceste escapade în lumea civilizată și dezvoltată: ,,E nevoia de un curriculum la decizia școlii mai lărgit și mai funny decât în prezent. Materia este mult prea stufoasă, iar copiii trebuie să realizeze activități de mediu o dată pe an. Ne-am gândit la Săptămâna verde ca o posibilă soluție. De asemenea, elevii vor învăța și într-un cadru neinstituționalizat, divers, nonconformist, pe bază de wellness și Gemütlichkeit în Săptămâna altfel. Și o săptămână de odihnă o dată la două luni, în care putem merge la schi sau în Dubai, este binevenită, atât pentru elevi și părinți, cât și pentru industria HORECA”. Da, nici nu se puteau lua decizii mai urgente și mai înțelepte pentru elevul român. Liceenii vor lipsi și mai mult decât de obicei în cele două săptămâni de verde și de altfel, în vreme ce elevii de învățământ primar și de gimnaziu, care nu au înțeles încă mecanismele de profunzime ale învățământului românesc, se vor deplasa în tot felul de activități distractive fie într-un transport public aglomerat, pe străzi cu trotuare-parcări, brăzdate de hârtoape, încercând să evite accidentele și ciocnirea de alți pietoni, supravegheați și îndrumați de câțiva profesori agitați și angoasați de moment, urmând să viziteze un muzeu cu igrasie pe pereți și cu exponate pe care se pot observa în libertate straturile de praf, fie vor plăti sume apreciabile pentru privilegiul de a merge într-o excursie de două zile pe valea Prahovei sau în cele câteva orașe transilvane cunoscute, unde se vor da în tiroliană și vor mânca neapărat, mult și îndestulător, de la un fast food faimos (uneori se întâmplă ca o gazdă cu meniu țărănesc ieftin și en grosse să salveze starea gastrică), indiferent dacă părinții lor le dau voie sau nu. Iar după ce revenim din cele două săptămâni diferite în toate sensurile și nu tocmai, gândite și aplicate ca parte a revoluției permanente din proiectul-cadru și curriculum școlare, elevul și profesorul român reintră în rutina cunoscută a învățatului pentru examene naționale și internaționale pentru unii, divertismentul necorespunzător și lipsa de la școală pentru cei mai mulți, imersați în monotonia absurdă de a preda ceva pe care elevii s-au obișnuit a-l desconsidera până și când îl învață ca materie de examen. Și mai trece o lună, și mai trece un an, reforma merge mai departe, din ce în ce mai ascuțită în lupta ei absurdă cu viața cotidiană a școlii românești.
Educația fără violență – a cui? (11.04.2023)
Incidentul de la Colegiul Național ,,Ion Creangă” din capitală de acum câteva zile, care s-a soldat cu ceea pare a fi o tentativă de omor în toată regula, căci un profesor amenințat cu cuțitul de către un elev de 16 ani în incinta unei intituții de învățământ de stat, în timpul unei ore de curs, nu poate fi decât speriat de siguranța vieții sale, a declanșat o mulțime de comentarii aprinse pe internet. Nu a izbucnit nicio grevă spontană a profesorilor din țară sau din București. Sindicatele din învățământ nu s-au sesizat din oficiu pentru declanșarea imediată a unui protest civic, dincolo de exprimarea verbală a indignării. Sindicatele din învățământ militează doar pentru drepturi salariale de ani de zile, iar creșterile substanțiale, nu doar de ordinul câtorva zeci de lei, sub rata anuală a inflației sau pe acolo, au loc o dată la câteva decenii, atunci când un guvern, susținut de majorități parlamentare considerabile, decide în acest sens, dacă doresc sau nu, complet aleatoriu și imprevizibil.
Tot de ani de zile, dacă nu cumva de mai mult de un deceniu, cazurile de violență au crescut exponențial în școli. Dacă înainte vreme, remanență a regimului comunist, impresia predominantă consta în opinia conform căreia profesorii sunt agresivi cu elevii, acum situația s-a schimbat de așa manieră încât este diametral opusă celei din trecut. Profesorii nu mai bat cu rigla în trei muchii din motivul suficient că nu au voie prin lege să comite asemenea acte barbare. E adevărat că asemenea rigle nu mai există ca obiecte de inventor, funcționale, în învățământul actual românesc. Actele nepedagogice de pe vremuri au marcat profund mentalitatea generațiilor care au în prezent în jur de 45-55 de ani. Adulții de astăzi, părinți la rândul lor, sunt ferm convinși că tratamentul la care au fost supuși în ultimul deceniu comunist sau în primii ani postrevoluționari s-a perpetuat nestingherit două-trei generații mai înspre prezent. Nimic mai departe de adevăr. Ceea ce trebuie repetat este că nici măcar atunci, pe vremea copilăriei și adolescenței lor comuniste, elevii nu erau îndreptățiți la pedepse care să implice bătăi, injurii sau forme de comportament care să le pună în primejdie sănătatea fizica și psihică. Faptul că se petreceau asemenea acte de sălbăticie și brutalitate, de care unii părinții maturi vorbesc ca fiind cândva regula, iar alții excepția, dovedind că opiniile sunt împărțite, nu constituia norma și conduita didactică acceptabilă nici în târzia Republica Socialistă România. De ce se întâmpla pe dos? Probabil că etosul românesc a păstrat, a dezvoltat și a tolerat ca normale practici sociale anterioare violente. Un istoric, un sociolog sau un politolog ne pot informa pe larg în această privință spinoasă. Nu e niciodată inutil să repetăm adevărul ultracunoscut că România a fost singura țară din Blocul estetic care a dărâmat un regim de extracție sovietică, dar cu aport majoritar românesc, printr-o baia colectivă de sânge, la care majoritatea populației a asistat pasiv.
În ceea ce privește starea generală a disciplinei actuale din școli, aceasta este deplorabilă. După cum ne-a informat în mass media directoarea de la Colegiul Național ,,I.L. Caragiale” de curând, elevii acestui prestigios liceu consumă droguri în unitate sau se prezintă la școală sub efectul stupefiantelor. Situația nu este de ieri, de astăzi, să ne înțelegem și nu se rezumă doar la practicile dintr-un liceu de elită. Ea este generalizată în ansamblul sistemului de învățământ liceal. Dacă petițiile și conflictele care au loc săptămânal în școli ar fi mediatizate cu regularitate, nu îngropate în inspectorate sau mușamalizate în birourile Ministerului Educației, cum se întâmplă mult prea des, populația majoră și cu drept de vot a României ar fi pusă în fața faptului împlinit, alarmant: copiii lor nu se află în siguranță în instituțiile de învățământ de stat din actualul moment istoric. Au loc acte de violență, unele grave, cele mai multe ușoare (dar cine decide asta?), zilnic. Absenteismul real este la cote alarmante. Elevii vorbesc agresiv între ei din motive ridicole. Profesorii nu dețin autoritatea necesară și nu sunt, în mare parte, capabili să facă față valului de ireverențe și exprimări jignitoare care vin din partea elevilor. Probabil că un părinte educat pe vremuri, când, cu o vorba gravă, elevii ,,luau bătaie” pentru orice necuviință, ar rămâne siderat dacă ar petrece o singură zi în orice școală din România contemporană: unde sunt profesorii de pe vremuri? Oare cei de acum sunt chiar profesori? Risc să afirm că, enervați de dimensiunea crescută a sfidării și a agresivității probate, mulți dintre ei ar concluziona exasperați: ,,Ăștia de acum nu mai sunt profesori. Pe vremea mea nu se întâmpla așa ceva. Cum e posibil așa ceva?”.
E o întrebare încuietoare la care nu se poate răspunde complet decât într-o lucrare de doctorat. În ceea ce privește circumstanțele din prezent, Regulamentul-cadru de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar, emis prin Ordinul nr. 4138 din 4 iulie 2022, prevede că orice sancțiune aplicată în școli are loc conform Statului elevului. Încâlcite sunt căile Domnului când le dorim astfel. Din fericire, OM pentru aprobarea Statutului elevului, cu nr. 4742 din 10.08.2016, este ușor accesibil online. Dăm citire Art. 15, d): ,,Elevilor le este interzis să dețină sau să consume droguri, băuturi alcoolice sau ale substanțe interzise, țigări, substanțe etnobotanice și să participe la jocuri de noroc”. Așa se întâmplă în toate unitățile de învățământ românesc, mai ales cele liceale? Realitatea pare a fi alta. Punctele i) și j) vizează direct cazul de violență din Colegiul Național ,,Ion Creangă”. Ajungem rapid, însă, la Art. 16, punctul (4), cel privitor la sancțiuni. Elevii pot primi o observație individuală orală (a), între patru ochi, nu în mod public. Nu avem voie să facem justiție colectivă și sigur nu în văzul tuturor, ci cu grijă, ferit, cu blândețe și tact infinit. Elevii pot primi și o mustrare scrisă (b). Li se pot retrage bursele (c). Pot fi mutați disciplinar la o clasă paralelă din unitatea de învățământ (d). Elevilor li se poate da un preaviz de exmatriculare (e) și pot fi chiar exmatriculați (f). Punctele de la (d) la (f) nu se aplică în învățământul primar, iar cele de la literele e și f nu se pot aplica în învățământul obligatoriu, deci până la finalul clasei a X-a de liceu. La Art. 18 aflăm în ce condiții se dă mustrarea scrisă, care este doar o atenționare (1). Se întrunește consiliul clasei, compus din totalitatea profesorilor care predau la clasa unde s-a produs incidentul. Se face un proces-verbal semnat de toți profesorii clasei, de diriginte și de părinții celor implicați, care sunt direct vizați și trebuie să fie prezenți (dar dacă refuză să participe?). Acest proces-verbal se prezintă la finalul anului școlar într-o ședință a Consiliului Profesoral (2). Sancțiunea se înregistrează în catalogul clasei, precizându-se numărul documentului (4). La Art. 26 citim următoarele: ,,(1) După opt săptămâni sau la încheierea semestrului sau a anului școlar, consiliul se reîntrunește. Dacă elevul căruia i s-a aplicat sancțiunea menționată la articolul 16, alin. (4), lit. a-e) dă dovadă de un comportament fără abateri pentru o perioadă de cel puțin 8 săptămâni de școală, până la încheierea semestrului sau a anului școlar, prevederea privind scăderea notei la purtare, asociată sancțiunii, poate fi anulată”. Aceste etape de ședințe, dificil de organizat pentru adulții care lucrează opt ore pe zi, sunt menite să îngreuneze procesul de constatare a unui incident care să implice o sancțiune cu rol de atenționare. Pedepse mai grave decât scăderea notei la purtare și, eventual, a rămâne repetent nu există pentru elevul român până în clasa a X-a, la vârsta medie de 16 ani. Profesorii directori și cadrele didactice nu sunt experți juridici și nici nu doresc să-și complice absurd existența sub un munte de hârtii, compus din procese-verbale, tabele tipizate, mustrări scrise șablon etc., iar, de cele mai multe ori, nici inspectorii nu agreează un exces de zel birocratic în acest sens. Drept urmare, mustrarea scrisă, care este preambulul scăderii notei la purtare, nu ocupă centrul atenției într-o școală obișnuită din România, deși incidentele sporesc și nu par a se termina. Ceea ce face ca totul să se complice până la absurd este prezența Ordinului Nr. 4343/2020,din 27 mai 2020, care include și situațiile privind violența psihologică – bullying. Unele unități de învățământ preuniversitar au aprobat o Procedură operațională privind violența psihologică – bullying (titlul procedurii este ceva mai lung, dar am preferat să mă limitez la datele esențiale), dar nici pe departe toate. Procedurile sunt adesea scrise sau completate la nivelul unității de învățământ, inspectoratele nepunând la dispoziție de cele mai multe procedure standard pentru orice poate fi de interes în școală. Avem și un cadru didactic responsabil cu Comisia pentru prevenirea şi eliminarea violenţei, a faptelor de corupţie şi discriminării în mediul şcolar şi promovarea interculturalităţii. Antibullying-ul completează Statutul elevului, însă pedepsirea celor găsiți vinovați este cu atât mai complicată, mai consumatoare de timp și mai neclară, cu cât orice părinte poate oricând apela și la instanțele de judecată, mult mai competente decât o școală de stat, care nu beneficiază de un jurist propriu sau de cineva pregătit oficial în materie (departe de mine intenția de a sugera că se impune crearea unui post de jurist școlar), în cazul în care acest vraf de ordine de ministru și proceduri se contrazic între ele sau nu sunt complete. Așa se prezintă în anul de grație 2023 cadrul legal de sancționare a elevilor care comit acte împotriva siguranței colegilor lor și a profesorilor de la catedră.
Între timp, moara râșnește în gol. Cazurile de indisciplină, unele extreme de grave, care se pot finaliza cu decese, nu vor conteni să se înmulțească sau să apară în sistemul public de învățământ dacă nu se stabilește și se voteaza un cadru legal clar și cu o latura punitivă pe care nimeni să nu o pună în discuție sau să o atace în justiție cu ușurință. Profesorul român, așa cum se pot aduna materiale de presă, de pe grupuri de discuții publice, în ședințe cu caracter profesional, se simte și, în mare măsură, este, fără drepturi de apărare, riscând să cadă victimă unor adolescenți pe care societatea îi tratează indulgent și indiferent, deși de educația lor atârnă soarta generațiilor care vor munci și vor trăi, sperăm, în România.
Indubitabil, serioasele probleme sociale din țara noastră, de la lipsa locurilor de muncă în teritoriu la sărăcia endemică în anumite județe, de la absența unui stat de drept funcțional la corupția aparatului de stat, pe care majoritatea electoratului o sancționează la diversele scrutinuri organizate la 4 sau 5 ani, toate împreună au alcătuit un mediu de viață publică de care cetățeanul român obișnuit vrea să se ferească sau să fugă prin dezimplicare. Rezultatul final este nu numai că suntem una dintre cele mai paupere societăți din Uniunea Europeană, ci și un factor de risc în estul Europei, unde istoria fierbe de instabilitate și război. În ce lume vrem să conviețuim? E o întrebare retorică. Se poate formula mai adecvat astfel: în ce lume vrem să supraviețuim? Să nu ajungem în contextul în care supraviețuirea noastră economică și politică să devină o problemă pe care România să ajungă a fi nevoită a o lua în serios.
Reforme educaționale mereu întârziate (17.04.2023)
Putem trece o lege a educației la fiecare deceniu prin Parlament. De altfel, legea existentă, aidoma celor de dinainte, ,,s-a bucurat” de atâtea modificări și completări prin HG-uri, OME-uri, OMECT-uri și OUG-uri încât intențiile sale inițiale s-au pierdut pe drum, s-au pulverizat în proceduri adormitoare sau au fost înlocuite de contratendințe, opuse planurilor legiuitorului de la început. Nimic nu pare să reziste nici măcar pe hârtie la noi, din bunul motiv că doar mimăm spiritul de nemulțumire. În realitate, suntem încântați de funcționarea statului nostru, după cum se poate cu ușurință constata la aniversări naționale, unde politicienii, insistăm, aleși prin vot dintre noi (indiferent că au girul ,,aliaților supranaționali”), fac paradă de rodomontade. Discursurile meliflue despre europenism și spirit gospodăresc generează lacrimi în colțul ochiului și patetisme de sărbătoare, sincere în modestia lor intelectuală. Huiduielile, dacă există, se trag din armata de opozanți, organizați partinic, pregătiți oricând să ia locul celorlați în marele joc de musical chairs la care participăm volens nolens. Nimic nu este autentic – iată firul roșu veritabil al întreprinderilor noastre politice. În spatele cortinei, nu se mai vorbește de mult în termeni de ,,interese și orgolii”, ci numai de ,,valiza cu bani”, de parcă începutul anilor ’90 în Europa de est ține loc atât de cuprins, cât și de încheiere. Probabil că vecinul de la răsărit, în umbra căruia ne petrecem viața, studiază și acționează stârnit de mirosul de pradă vulnerabilă, purtându-și rănile la vedere, cu instituții vidate de însemnătate, conduse de coțcari și pehlivani, unde ,,marele urs” știe că își poate lărgi teritoriul de vânătoare și umple, drept urmare, bârlogul cu o pradă bogată, tipică unui omnivor. Saltimbancii politici de la noi sunt în stare de orice scamatorie, atâta vreme cât altcineva plătește pentru ea. Publicul o încasează, acționarii din spate încasează.
În aceste circumstanțe, orice discuție despre legile educației riscă să devină instantaneu caducă. Un sentiment de inutilitate se abate peste noi și nu intenționează să plece, de parcă gândurile ne-ar fi încătușate: dacă propunerea de lege a educației va trece de Parlament, cum deja se anticipează, aceasta va suferi atâtea ciuntiri și adăugiri încât forma de la începuturi va deveni de nerecunoscut. Dacă își va păstra intacte, printr-un miracol, forma vopsită și fondul vital din construcție, nici aici nu s-ar cuveni să ne prăpădim de entuziasm: legea șchioapătă din naștere, după cum s-a expus în presă, ceea ce va duce la necesitatea înlocuirii ei cu alta peste zece-cincisprezece ani. Unde mai punem că, de multe ori, articolele de lege nici nu se aplică vreodată? E un cerc vicios neinspirat, dar stăruitor.
În ciuda acestui fapt, tocmai pentru că suntem conștienți că totul se va schimba la noi pentru a rămâne, în realitate, la fel, actualitatea unor propuneri nu se va pierde niciodată.
Drept urmare, îndrăznim, ca atâția alții înainte și după noi, să recomandăm câteva salutare reforme, credem, atât de folositoare în ansamblu încât nu vedem cum nu ar putea dăuna ,,grupurilor de interese” existente, active și organizate:
1. Pierderea acreditării universitare – probă a calității instituționale. Se vorbește de ARACIS ca de o forță considerabilă de pedepsire a celor care calcă strâmb în materie de fidelitate împotriva valorilor și standardelor de calitate în învățământul superior. E doar o părere și una neîntemeiată pe probe. Dacă am fi cinstiți cu noi înșine, am recunoaște că nici o universitate nu a fost drastic sancționată, în limitele legii, în ultimul sfert de secol (despre ce a fost înainte, să spunem că ,,s-a prescris”). Lucrările de licență și masterat se vând și acum pe internet, iar tezele de doctorat sau lucrările ,,științifice” ale unor VIP-uri politice, de dincoace sau de dincolo de gratii, au lăsat dâre de turpitudine devoalată în presă, doar în presă, să ne înțelegem, în rest, personajele sunt bine-mersi. Soluția ar fi ca ARACIS-ul să își vadă în continuare de treabă identic ca până acum, adică dezamăgitor. N-are decât să stăruie în a acorda acreditări la facultăți/universități de tip iarmaroc, dar diplomele de licență, de masterat și chiar de doctorat să nu mai aibă antetul Ministerului Educaţiei inscripționat pe ele. Non idem est si duo dicunt idem – de ce ar mai confirma Ministerul Educației ce scrie pe diplomă o instituție particulară? Dacă tot vorbim despre ,,legile economiei de piață”, să lăsăm consumatorului direct, absolvent, și celui indirect, angajator, sarcina de a acorda credibilitate pregătirii universitare întipărite pe aceste diplome. Nu e treaba statutului să asigure calitatea înaltă – sau să condamne absența ei – educației oferite de niște instituții private de învățământ. De altfel, ,,educabilul” major știe la ce facultate merge când se înscrie, achitând taxe, sau dă examen de admitere din simpla socializare, informare și eventual pregătire prealabile. Dincolo de manipularea lor informativă, chiar nu au idee studenții țării, indiferent de pregătire și de vârstă, de cum se dau examene și se iau diplomele de absolvire la anumite universități? Atunci, pentru cine fac reclamă firmele de licențe și masterate online? În condițiile date, când ARACIS-ul funcționează, unde s-a ascuns calitatea, atât la stat, unde acest organism ar trebui să își facă simțită prezența, nu ca acum, cât și la privat, inutilă în condițiile de față? Retorice întrebări.
2. Profesionalizarea aparatului de conducere din ministere. Ne-am aștepta ca (sub)secretarii de stat, directorii și șefii de birou din Ministerul Educației să fie în majoritatea lor profesori, cercetători etc. cu merite excepționale, inși recunoscuți în societate pentru lucrările lor științifice, omologate internațional prin citări și critici punctuale, pentru rezultate deosebite de pregătire a elevilor, de conducere dovedită a unor școli sau pentru cărțile lor de nivel mediu sau ridicat, în calitate de intelectuali publici. Nu faci educația unei națiuni cu personaje obscure, ridicate pe filiere oblice, de penumbră, promovați strict administrativ și pe seama unor criterii birocratice intenționat înguste. Nu mai insist pe seama relațiilor inavuabile de promovare, care sunt cele mai des întâlnite în țara noastră de periferie. Avem inși care au scris despre educație în România și la un nivel relativ înalt. Cărțile lor se găsesc în librării. Nu se citesc și nu se citează suficient de mult, ce-i drept. Nu sunt vizibili și, într-adevăr, nu sunt nici mulți și nici reputați internațional. Aparțin ideologic unor tabere politice diverse, care reflectă dorințele și modul de a gândi al societății, nu neapărat în ansamblul ei, dar acesta este un deziderat în regimurile parlamentare, nu o condiție ușor de impus. Vrem schimbare? Să abandonăm ,,tehnocratismul” de fațadă și să acceptăm jocul democratic transparent, pe față, nu simulacrul din prezent. Nu va fi ușor, dar altă cale decât ,,politica ușilor închise”, în care nu distingi clar nuanțele de negru, politică de care ne-am săturat ca rezultat, nu există. Bănuim că drumul falimentului educațional, cel pe care suntem instalați serios acum, va mai putea merge la vale o vreme, dar cât timp? Cei aflați la conducere pot recunoaște oricând: ,,va dura la infinit, la fel ca până acum, iar noi sau alții ca noi vor fi eterni în frunte”. Este punctul de vedere care-i definește, dar nu și ce se întâmplă în învățământul românesc, unde senzația de abandon și părăsire prevăd picajul final. Sau poate resemnarea unor înfrânți ne absoarbe energiile naționale, cine știe?
3. Depolitizarea conducerii Inspectoratelor și a unităților de învățământ preuniversitar. Dacă în Ministerul Educației apare ca firească apartenența politică și chiar prezența unor direcții ideologice explicite (,,tehnocratismul” inerent e o mantră ideologică centristă, dar tot misterul rezidă în definirea democratică a consensului centrist – social-democrat, liberal, naționalist conservator etc.), inspectorii școlari și directorii de școli se supun ierarhic, indiferent de opiniile lor politice de acasă sau din public. Dacă fiecare inspector județean ar asculta de ordinele superiorilor în funcție de credința sa politică sau de simpatiile sale ideologice, atunci nu am mai avea nevoie de funcționari superiori, medii sau de bază. Fiecare ar face ce-l taie capul, pe ascuns sau fără să se ferească, în funcție de conivențe. Avem nevoie de politică, dar nu suntem toți ,,ofițeri cu grade înalte” în organizația de partid. Din păcate, selecția cadrelor de partid creează confuzii grave în România. Proasta gestiune a resursei umane se vede atât la etajale superioare ale sistemului, unde predomină ,,tehnocrații” cu voie de la partid, dar calificați în a da din cap necunoscători la orice e de interes public și în a țese tot soiul de pânze de păianjen de natură carieristă sau de înavuțire personală, cât și în zona mediană, unde atât de slabi pe puterile lor se simt politicienii de sus încât numesc în funcții persoane ale căror profesionalism și calitate intelectuală lasă mult de dorit. Numirile în funcție trebuie să dispară din Inspectorate și de la conducerea unităților de învățământ preuniversitar. Se pot organiza examene la patru ani, cum a mai fost cazul, sau putem alege personalități dincolo de orice îndoială profesională, acolo unde este cazul, adică rar. E nevoie de un strat de profesioniști veritabili la mijlocul sistemului. Politicienii decid de sus și ceilalți, aparatul administrativ, execută. De ce nu se întâmplă la noi astfel? Politica din Minister este confuză și adesea lipsește. Nu există politici publice performante în educație. De ce ar fi nevoie de oameni ca să le aplice?
4. Dispariția afacerilor din școlile publice. Nu se vorbește suficient de privatizarea tacită, ilegală și nerușinată a școlilor de stat. E treaba școlilor private să scoată profit și să impună taxe educaționale elevilor lor, înmatriculați la zi. Nu cade, însă, în sarcina unei școli de stat să impună servicii de agrement sau de pregătire profesionistă contra cost în sălile de sport. Cetățenii au plătit deja prin taxe și impozite serviciile publice de acum. Nu le mai plătesc a doua oară. Sala de sport de stat e un bun al tuturor participanților la educație, nu parte din ,,afacerea” conducerii școlilor sau Inspectoratelor din teritoriu. Se percep bani la școlile publice din programul Școala după școală, deși acesta este gratuit (a se schimba prin prelungire orarul de lucru, dacă sunt probleme în acest sens). Industria meditațiilor a ajuns la dimensiunea unui sistem paralel de învățământ, la fel de ramificat și de întins ca acela oficial, dar nimeni nu pare a fi deranjat de ce se întâmplă. Legalizați situația de față, dacă nu puteți s-o schimbați. Este adevărat că transformarea ,,proprietății publice” în ,,a doua mea casă” face parte dintr-un proces mai lung de ,,distrugere creatoare”, dar, să fim până la capăt onești, ea se petrece cu îngăduința și participarea directă a părinților români, care nu protestează.
5. Curriculum flexibil, dar nu opțional. Elevul român petrece 20 de ore la școală în clasele primare și sare de 30 de ore pe final de gimnaziu și pe tot parcursul liceului. Dacă nu putem să scădem timpul de lucru la școală la cote rezonabile fără să dăm afară cadre didactice, atunci măcar să îl facem de așa natură încât copilul și adolescentul români să nu se simtă nici ,,încazarmat”, nici sfârșit de efort intelectual la școală. Programele școlare s-au subțiat calitativ în privința conținutului, dar cantitatea de informații, inclusiv cea de sarcini de lucru, a crescut prin intermediul culegerilor și a instrumentelor de lucru suplimentare. Nu învățăm mai multe din școală, dar sigur ni se predă mai mult. Se testează mai mult ca niciodată în liceele și școlile gimnaziale de valoare. Exportăm creiere brici, însă elevul mediu se plictisește curând și pierde orice interes pentru studiu. Indisciplina și absenteismul urmează numaidecât, inclusiv în unitățile de învățământ de elită. Profesorii dau curs acestor înclinații din conformism sau din lipsă de motivație individuală. O soluție ar fi ca în liceu și în anii terminali ai învățământului gimnazial activitățile extracurriculare să intre în curriculum: mergem o dată pe lună la muzeu, fizic sau virtual, la materie Istorie, facem ,,o plimbare” undeva în natură, în aceleași condiții de mai sus, la Geografie și participăm la o expoziție ca parte din disciplina Educație plastică. Aceastea ar putea fi incluse în programele școlare cu măsură. De asemenea, opționalele de aprofundare ar merita să fie ușor de realizat la anumite materii, cele care nu se finalizează neapărat prin examene naționale. De ce să nu studiez anul acesta de liceu artă picturală catolică și bizantină în loc de programa de Religie propriu-zisă sau de ce să nu mergem în direcția unei interdisciplinarități? De ce ne cantonăm în zeci de ore fixiste, mecanice și reproductive când profesorul, nu părintele și elevul, ar putea avea libertatea, în cunoștință de cauză, de a-și flexibiliza profesionist materia de studiu, fără să-i fie realmente teamă că cineva îi va anula catedra prin dizolvarea materiei de învățare? Nu-i mai puțin adevărat că mulți profesori, îndoctrinați și asupriți decenii de-a rândul de proceduri și regulamente tiranice, croite de polițiști-inspectori de specialitate, nu de inspectori-intelectuali, ar respinge ,,liberalismul” acestor opțiuni posibile ca pe o altă încercare eșuată de ,,reformism” scăpat de sub control. Poate profesorii, care nu au fost ,,încercați” de ,,vechi năravuri”, ar începe să gândească altfel și să accepte normalitatea, dar ,,flexibilitatea” materiei să rămână la decizia cadrului didactic. În fond, a impune o opțiune sau a ordona libertatea cuiva sunt contradicții în termeni. Dacă elevul actual, cu profilul său problematic în medie, ar continua să decidă ce și cum se predă, dar nu se întâmplă nici în prezent așa ceva, în ciuda procedurilor încurajatoare, atunci alegerea ar fi să nu mai lucreze nimic sau ca orarul obligatoriu să se diminueze la mai puțin de zece materii școlare pe săptămână.
6. Examene serioase și realiste în cariera de profesor. În acest punct de mare relevanță, nimic nu s-a reformat după 1989. Se poate să fi fost mai benefic astfel decât dacă vreun ,,expert”, cu rol de decizie, ar fi început operațiunea chirurgicală de asanare, dereglând sistemul educațional, dar fără să restabilească vreodată echilibrul. E ceea ce s-a întâmplat pe alte paliere. Totuși, cum ne pregătim profesorii? Deunăzi, Ministerul Educaţiei a identificat salvarea în Masteratul didactic. E o găselniță care nu repară răul făcut, ci îl subliniază. Nu avem meseria de profesor concepută și definită cu rigoare academică. Ca de obicei, un autohtonist sceptic, din aceia de care nu ducem nicidecum lipsă, s-ar răsti absolutist: ,,Nicăieri în lume nu e așa”. Există, mon cher, până și la noi există, din moment ce un profesor preuniversitar trece prin exact patru examene scrise și orale pentru a-și căpăta gradul didactic cel mai ridicat (asta dacă nu deține doctoratul, dar și aici discutăm în termeni de examinări). Din nefericire, persoanele care au inventat aceste ,,probe inițiatice” au fost decidenți politici, foști profesori, și mai puțin cadre didactice active când le-au conceput. Examenul de intrare în sistem nu este edificator. Ratează ceea ce este esențial, munca cu elevul real și exagerează în teoretizări abstruse, de care profesorii află curând că nu folosesc la prea multe. Materia de examen la definitivat și gradul II este desprinsă din imaginația postișă a unui cadru universitar care-și amintește ce i s-a părut mai greu din materia de liceu. Nu așa se procedează la elaborarea unei probe de examen. Dacă ne place o școală de mandarini, excelenți în reproducerea unor scheme moarte, atunci mai bine o anulăm cu totul în timpurile noastre, rezultatul fiind același. Instrumente clare de învățare pentru aceste examene nu au existat până acum câțiva ani, iar cele care se comercializează pe piață nu te asigură că, odată pregătit să dai un grad, ești automat un profesor destoinic. Sunt semne că lucrurile pot sta diametral opus. E adevărat că aceste examene verifică IQ-ul, diligența și răbdarea profesorului, dar aceste însușiri sunt valabile în orice domeniu profesional. Ne putem face șoferi de autobuz, nu profesori, dacă verificăm doar aceste atribute.
Dacă, totuși, ne dorim să ieșim din impasul cadrelor didactice improvizate la catedră, din mers, atunci aceste examene trebuie puse pe baze științifice serioase, adecvate nivelurilor de vârstă. Probele practice, adică inspecțiile la ore, să aibă grile riguroase, logice și decente ca nivel de așteptări. Nu suntem deloc într-o asemenea situație, dar nu este nici locul, nici momentul să elaborăm o gamă de argumente în acest sens. Cel mai greu de schimbat, dacă nu insurmontabil, include mentalitatea eronată a inspectorului de specialitate, promovat pe căi care nu respectă excelența profesională. Nu contează factorul politic atâta vreme cât oamenii sunt aleși din cei mai buni. În România, mediocritatea suportabilă a unora și nulitatea penală a altora sunt îndărătnice în perpetuarea unor reprezentanți pe măsură. Excepțiile nu fac altceva decât să confirme regula dezolării educaționale. Nici profesorii corectori de la examenele altor profesori nu dețin adesea, dincolo de experiență și titluri, instrumente profunde și impecabile de verificare a celorlalți colegi de breaslă. E un fapt care conduce la ideea de blocaj total, din care nu se iese fără o ,,mare resetare”.
Aici este riscul real pe care ideologii educaționali din Minister și uneltele lor nu tocmai docile, dar nici mai aplicate din inspectorate nu-l văd: tot peticind ani de-a rândul unui sistem de învățământ în colaps (să măsurăm trei variabile fundamentale: integrarea pe piață, corespunzătoare studiilor finalizate, a tinerilor absolvenți de universitate, rata abandonului școlar, rezultatele la examenele naționale) se va pune în discuție ca, la un moment dat, un reformator ceva mai decis și mai susținut politic, bunăoară, ca urmare a unei crize economice majore, să decidă privatizarea pe mari porțiuni a sistemului de învățământ de stat. Ei ar susține că nu este o măsură rea și, cu siguranță, justificări s-ar găsi. Dar de educația societății românești, a națiunii române, așa cum este ea, cu obiceiurile noastre necivilizate și cu subdezvoltarea noastră evidentă, cine se mai ocupă dacă statul încetează să își facă datoria? Vreun vecin ceva mai darnic și primitor?
Comisii, comitete, comicării (5.05.2023)
Fie că discutăm în termenii unei coșmelii de țară, aruncată la mijloc între trei sate, fie că ne uităm de jos la o impozantă clădire de colegiu centenar, ridicată în vremea lui Lascăr Catargiu, fie că învățăm în școlile vechi, cu holuri de dispensar, dar placate de sus până jos cu termopane recente, din timpul lui Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, orice școală din România anului 2023 își organizează activitatea în comisii. Acum trei ani, când pandemia speria și cutremura poporul nevaccinat, s-a vorbit de digitalizare. S-a făcut. Acum putem completa aceleași hârtii la stat ca înainte, dar le și scănăm și trimitem pe mail ca să fie acolo. În aceasta constă digitalizarea reală a statului. Adunăm munți de rapoarte pe care îi folosim prost. Acestea nu se transformă în cunoaștere, ci în pseudostatistici care, de cele mai multe ori, ascund realitatea (cele mai multe raportări ale statului român sunt, de fapt, subraportări ale situației reale grave – ne confruntăm cu versiunea pe dos a umflării datelor din socialismul românesc, unde realizările erau de talie mondială; acum coafăm ultimul loc la orice parametru de calitate a vieții în speranța ca bulgarii să vină după noi). Scopul acestor comisii organizate la nivel de școală, impuse de Ministerul Educației, este unul vag și nicăieri precizat cu rigoare. De ce există aceste comisii și cui îi servesc? Care este fundamentarea lor? Responsabilii care coordonează aceste grupuri de lucru nu sunt plătiți pentru această muncă, iar tragerea lor la răspundere, în caz de indisciplină, nu este nicăieri precizată în scris de către legiuitor. Munca în comisii este, fără îndoială, utilă și necesară în școli, după cum voi explica, însă caracterul voluntar și gratuit al acestui efort suplimentar constituie o altă breșă legislativă și o vulnerabilitate majoră în sistemul nostru național de învățământ.
Necesitatea de a lucra în comisii permanente (Comisia de evaluare și asigurare a calității, Comisia de curriculum, Comisia de securitate și sănătate în muncă și pentru situații de urgență, Comisia pentru controlul managerial intern, Comisia pentru prevenirea și eliminarea violenței, a faptelor de corupție și discriminării în mediul școlar și promovarea interculturalității, Comisia pentru mentorat didactic și formare în cariera didactică) este rezonabilă în sine: direcțiunea școlii colaborează cu unele din cadrele didactice implicate în organizarea activității didactice, care fac, de obicei, parte din Consiliul de Administrație al unității de învățământ. E normal și recomandabil că această conlucrare să fie cât mai eficientă. Din păcate, adesea lucrurile nu se petrec așa. Care sunt cauzele lipsei de colaborare? Dacă inspectorii de management educațional de la nivel județean și de sector ar fi oameni nealeși politic, numiți vremelnic în funcții pe considerente personale, mărunte, inavuabile, cum se întâmplă, poate ar exista o probabilitate crescută ca aceștia să poată gestiona situațiile din școli cu suplețe, inteligență și corectitudine. La noi inspectorii intră în acțiune doar când apare un incident. Altfel, aceștia nu știu și nu vor să ajute cu sfaturi școlile pe care le păstoresc, care sunt destul de multe la număr (de ce nu mai mulți inspectori de management educațional? – poate pentru că în România vorbim de sinecuri politice, nu de profesioniști reali, dedicați meseriei lor, în aceste posturi de control și decizie, deși inspectorul școlar este, de regulă, un profesor cu ,,dosarul beton” – o somitate pe hârtie).
Inspectorul este văzut ca un pericol, o amenințare și un inamic al școlilor, nicidecum ca un aliat și un sprijin real. Nu există decât rareori profesori în sistemul de învățământ care să vorbească sincer cu admirație și respect de inspectorii din sistemul nostru de învățământ – ,,măcar nu ne face nimic rău și ne lasă în durerea noastră”, acesta este apogeul popularității unui inspector roman luat aleatoriu. Și ne mirăm de ce școlile nu aplică mai deloc chestionare de satisfacție elevilor și se feresc ca dracul de tămâie de aceleași modalități de colectare statistică a feedback-ului în raport cu părinții…
Neputând discuta în termenii de relații instituționale minimal eficiente, școlile nu se află intern decât sub o formă sau alta de autoadministrare a procesului educațional. Ele au un gâde deasupra în persoana inspectorului, dar contactele sunt de evitat prin definiție, ,,dacă nu vrei să ai probleme”. Terorizarea psihologică a directorilor de școală de către inspectorat, care nu este în stare, repetăm, să-și realizeze decent, nici măcar bine, treaba, este o practică atât de păguboasă încât cultura instituțională toxică se scurge ca un lichid vâscos de sus în jos. Dacă inspectorul urlă și amenință directorii, atunci și aceștia procedează, pe cale de consecință, la fel cu subordonații lor. Impunitatea pe filieră politică duce la haos și violență verbală (și, la o adică, fizică) pe scara ierarhic-administrativă. Reversul profesionalismului conduce la stat spre zona unor practici de mici gangsteri politici. De aici dificultățile reale de comunicare între personalul didactic din școlile românești, pe lângă inevitabilele orgolii mărunte și invidiile greu justificabile moral din partea unor, totuși, educatori ai populației tinere.
De aceea comisiile de mai sus funcționează greu și defectuos în cele mai multe unități școlare. O conducere care face ordine cu biciul, pricepută doar la samavolnicii, este suma unui sistem educațional ineficient și prost organizat, descentrat de la sine, oricât de (des)centralizat ar fi în teorie. Însă explicitarea legislativă a sarcinilor acestor comisii este greșită din start, dincolo de recomandarea Ministerului Educației ca fiecare școală să conceapă proceduri proprii (de ce nu elaborează ME proceduri generale pentru orice activitate din școală, pe care școlile să le poată personaliza într-o oarecare măsură, din moment ce oricum unitățile de învățământ funcționează deja după proceduri standard, impuse de sus în jos?). Să le luăm pe rând doar pe cele care își derulează activitatea permanent în școli pentru a observa incoerența administrativă în mișcare, triplarea pozițiilor reale de decizie și control cu altele suspect de asemănătoare, dar golite de actul decizional.
Comisia de curriculum are o mulțime de sarcini de efectuat, de la chestionare la rapoarte de necesități, dar principala ocupație se referă la redactarea ofertei de C.D.Ș. (curriculum la decizia școlii), adică de opționale pentru anul școlar următor. Este una dintre cele mai grele și importante misiuni în relația cu părinții și elevii școlii. Responsabilul trebuie, în mod normal, să facă treaba unui mic secretar al unității de învățământ. În realitate, secretarul real contribuie sau lucrează în locul profesorului pentru că volumul de informații și gestionarea sa tabelară ar crește considerabil munca profesorului obișnuit, care se ocupă de lecții și de elevi prin vocație și datorie.
Comisia de evaluare și asigurare a calității completează online o sumedenie de documente birocratice, a căror natură ține, în mod normal, de departamentul secretariat (tabele statistice cu multe coloane, previziuni ale cifrei de școlarizare, răspunsuri din chestionarele de satisfacție aplicate etc.). Responsabilul acestei comisii este în realitate un alt secretar al școlii, unul din umbră.
Comisia pentru control managerial intern dublează raportările efectuate de directorii și directorii adjuncți ai școlii. Responsabilul acestei comisii are acces, vorbind teoretic, la toate rezultatele activității directorului din școală, pe care le evaluează. În lumina relațiilor ierarhice dificile sau viciate care există în instituțiile noastre de stat, credeți că această comisie funcționează transparent și adecvat cerințelor ei trasate teoretic? Poate da, poate nu, dar este greu de verificat practic răspunsul la această întrebare, deși generalizări rezonabile se pot face.
Comisia de securitate și sănătate în muncă și pentru situații de urgență este inactivă în cea mai mare parte a anului școlar, dar atunci când se ivește ocazia de a interveni, aceasta este sufocată de rapoarte și nu reușește să își îndeplinească misiunea în hățișul legislativ existent, necesitând competențe juridice medii. Or, profesorii responsabili nu sunt juriști, consultanți juridici și avocați în timpul lor liber. Nu sunt competenți în legislația muncii ca un specialist în domeniu și nici nu răspund legal în cazul unui accident sau conflict de muncă grave.
Comisia pentru prevenirea și eliminarea violenței, a faptelor de corupție și a discriminării în mediul școlar și promovarea interculturalității sună pompos, complicat și eclectic: în mod practic, de situațiile de indisciplină și de abaterile de la conduita acceptabilă a elevului se ocupă directorii școlii, responsabilul acestei comisii fiind pus în situația ingrată de a scrie rapoarte și de a discuta cu colegii în calitate de ,,șef informal al diriginților” din unitatea școlară, ceea ce nu poate fi și nici nu este. Despre investigarea cazurilor de corupție, să păstrăm un moment de reculegere. Aceasta este de competența inspectoratelor în primă fază și apoi de procuratură.
Responsabilul pentru mentorat didactic și formare în cariera didactica se concentrează pe supervizarea formării în cariera didactică. Acesta monitorizează cursurile colegilor săi, gradele lor didactice, îi ajută cu sfaturi în activitatea de predare-evaluare, se ocupă de lecțiile demonstrative, ce mai?, este un director de resurse umane al școlii, deși nu are această funcție, inexistentă în unitățile noastre de învățământ. În viața reală, responsabilul scrie rapoarte, jucând rolul unui al nu-știu-câtela secretar al școlii.
Pe lânga aceste responsabilități neplătite, care consumă creier, efort și timp, școala mai are și un coordonator pentru proiecte și programe școlare și extrașcolare, ale cărui atribuții acoperă o pagină și jumătate din ROFUIP, aproape cât cele ale unui director adjunct în toată regula.
După cum se poate constata cu ochiul liber, responsabilii acestor comisii permanente își asumă, neremunerați și fără dreptul legal de a sancționa minimal greșelile sau lipsa de implicare a colegilor profesori, bucăți considerabile din fișele posturilor de director, director adjunct și secretar ai școlii. Cum s-a ajuns la așa ceva? De ce se suprapun activitățile de coordonare, supraveghere și decizie din școli cu cele ale unor responsabili de comisii? De ce ajung profesorii din școală să se calce pe bătături, stimulând conflicte relaționale pe un fond precar deja existent al culturii instituționale?
Se poate să fie vorba de o preluare strâmbă a unei legislații europene civilizate, care, adaptată la condițiile sociale românești, tulbură cumplit apele. Se poate să fie dorința de a deresponsabiliza factorii veritabili de decizie atunci când ceva nu merge cum trebuie și de a pasa vina în altă parte. Se poate să fie numai prostie și ignoranță birocratică în forme maligne în plan social. Mizăm pe ideea că vorbim de fapt de un mixtum compositum care poartă marca de înregistrare a societății românești. Oricum ar fi, sentimentul de afundare într-o mlaștină instituțională din care nimeni nu poate ieși teafăr devine pe zi ce trece mai acut. Cu spiritul zeflemitor al românului dintotdeauna, sigur vom supraviețui (și conviețui, am putea adăuga) oricărei urgii. Până la urmă, profesorul, membru în șapte comitete și comiții, nu este chiar așa rău: a juca mai multe roluri simultan în teatrul nostru școlar este un spectacol destul de amuzant dacă nu luăm în serios ce facem și ce suntem. Dar asta este ceva la ordinea zilei în România.
Greve și impasuri în educație (28.05.2023)
Despre trecutul generațiilor care urmează să se pensioneze curând sau deja au făcut-o se pot formula câteva considerații generale, dintre care numai o parte ne interesează, cea a poziției sociale a profesorului în societate. Însemnătatea etică și spirituală a calității de profesor nu ne privește nemijlocit în această analiză, oricât de bogate în semnificații ar fi, deși aceasta ar trebui să fie finalitatea tuturor profesorilor. Să facem efortul unei anamneze statistice: în anul 1989, persoanele cu studii superioare reprezentau 8,6% din populația totală a României (Bogdan Murgescu, România și Europa, Polirom, 2010, p. 390). Majoritatea românilor, aproximativ 65%, absolviseră între patru și opt clase. 25% aveau doar liceul terminat și nu toți la timp. În asemenea condiții, statutul social al unor angajați cu studii superioare era unul special. De aici vechea disparitate dintre intelectuali și muncitori, care a dat naștere multor frustrări și invidii. Nu era o chestiune oarecare să muncești cu mapa, stiloul, echerul sau creta în comparație cu cineva care trudea cu mistria, lopata și vagonetul de cărbune. Dar până și în acest regim de meserii, echivalentele unor ranguri sociale regulamentare în societățile din Blocul sovietic, profesorul preuniversitar nu ocupa poziția centrală. Salariul unui inginer sau al unui muncitor calificat din producție putea fi și de două-trei ori mai mare decât al unui profesor la vârful carierei. Un lucrător comercial sau din hoteluri era în stare să realizeze venituri substanțial mai mari decât ale unui profesor, mai ales când lucra cu valuta turiștilor străini. Nu profesorii erau eroii socialismului românesc, ci inginerul din producție și muncitorul înalt productiv, sudor, oțelar, macaragiu. În raport cu un doctor sau un ofițer de armată, miliție, securitate, profesorul preuniversitar venea după aceștia ca putere materială, nu neapărat și simbolică, unde poate profesorii stăteau mai bine. În comparație cu un profesor universitar, educatorii, învățătorii și profesorii de liceu și gimnaziu au avut clar un statut social inferior: salariile erau evident mai mari în mediul academic și de cercetare, însă nu disproporționate, dar cele câteva ore de curs pe săptămână, prestigiul intelectual al catedrei, deplasările și schimburile internaționale, sarcina de a scrie și a publica lucrări de specialitate îl plasau pe universitar pe o treaptă net superioară celui aflat în instituțiile de învățământ preuniversitar.
În așa-numită ,,epocă de aur”, majoritatea cadrelor universitare era compusă din bărbați pentru că salariul și alte beneficii încasate ajungeau în vederea întreținerii la nivel superior a unei familii de cel puțin trei persoane. În mediul preuniversitar, majoritatea angajaților era alcătuită din femei, care, atunci și acum, aveau un venit mediu sau peste medie sigur, muncind câteva ore pe zi în condiții curate și moderne, bucurându-se de vacanțe lungi și dese, beneficii de timp și dozare a efortului care le permiteau să se ocupe în primul rând de îngrijirea familiei. A fi profesoară mergea obligatoriu împreună cu datoria conservatoare de a fi mamă și soție. De cele mai multe ori în învățământul anilor 1950-1990, profesoratul preuniversitar era asociat cu rolul femeii de familie tradițională din clasele de mijloc ale societăților dezvoltate vest-europene din aceeași perioadă: profesoara era o femeie educată care își completa misiunea privată, domestică, de a fi mamă și soție cu aceea publică de a educa, până la un anumit nivel de dezvoltare psihosomatică, copiii altor femei și bărbați. Nu-i de mirare atunci că partenerii de viață ai profesoarelor de pe vremuri trebuiau să întrunească câteva calități esențiale: să câștige mai mult decât ele, să aibă un loc de muncă cu program fix și previzibil, să fie cel puțin la fel de educați formal ca dânsele, să nu fie prezenți toată ziua acasă, ci pe teren sau la birou. În consecință, profilul profesional, de departe cel mai adecvat, pentru soții cadrelor didactice din perioada comunistă era unul previzibil: de regulă, soții ideali de pe vremuri ai profesorimii preuniversitare se trăgeau din rândurile armatei, miliției și securității statului. Nu întâmplător acest portret ideal al familiei cu mama educator, învățător și profesor și tata ofițer de orice era des întâlnit în anii comunismului. Cât de des nu avem idee pentru că nu am avut acces la nici un studiu sociologic care să descrie statistic dispunerea în perechi a profesiilor în familiile cu cel puțin un soț cadru didactic. Poate de aceea serbările școlare de pe vremuri arătau ca adevărate declarații de fidelitate față de stat și partidul conducător, iar orele de curs ca instructaje extrem de solid organizate. Școlile erau, de asemenea, conduse ca niște cazărmi, în care disciplina, severitatea și supunerea erau stricte și pedepsele, inclusiv cele corporale, pe măsură. Aceasta a fost etapa învățământului românesc până la jumătatea anilor 1990. Profesoara ca semicasnică instruită, jumătatea unui ofițer, iată expresia de mijloc a idealului ceaușist.
Ce s-a schimbat între timp? Aproape totul. Societatea a devenit un spațiu dominat de interesul pecuniar imediat, nu de proiectele de dezvoltare socială la scară mare și pe durate relativ lungi de timp, cum pretindea a face regimul comunist cu metode așa-zis științifice. Dacă înainte conta profesia individului în ierarhia meseriilor create și susținute de partidul unic, acum banul pur și dezgolit de jenă a devenit rege peste noi. Cine are cei mai mulți bani contează cu adevărat în societatea capitalului, în lumea pieței libere și globalizate. Școala veche fusese concepută pentru nevoile reale ale societății comuniste. Pe cale de consecință, sistemul merita demantelat și reformat în contextul mondial postcomunist. Procesul a început, totuși, târziu, la finele anilor 1990 și modernizarea sa în profunzime nu a încetat nici până astăzi, deși pași mari și amețitori s-au făcut în acest sens. Încă nu știm cu certitudine ce meserii și ce tipuri de angajați produce sistemul de învățământ românesc actual pentru nevoile societății. Înainte de 1989, sistemul livra colectivității exact ceea ce aceasta avea nevoie, conform planului cincinal, așa cum era acesta conceput, în timp ce acum bâjbâim prin întuneric. Oare muncitorii din comerț, din construcții sau inginerii IT sunt rezultatele muncii noastre educaționale? Greu de estimat: muncitorul comercial își folosește competențele educaționale dobândite în clasele primare, cel mult gimnaziale, muncitorii de pe șantier sunt din ce în ce mai des străini veniți din Asia, în vreme ce inginerii IT, dacă vorbiți cu departamentul de HR din industria respectivă, sunt de multe ori rezultatul unor studii finalizate cu rezultate modeste, dar cu multă pregătire de autodidacți, paralelă studiilor stricte de politehnică. Aceeași neclaritate educațională predomină în orice domeniu, mai puțin în sistemele sanitar și juridic, unde angajații sunt obligatoriu de meserie, pregătiți teoretic în armonie cu fișa postului. Înainte de cum și ce predăm se pune întrebarea: cărui scop măsurabil îi servește educația de stat din România? Din imposibilitatea temporară de a da un răspuns fără echivoc acestei întrebări rezultă bugetul scăzută oferit sistemului de educație și nevoia de reforme continue. Dacă nu știm pentru ce sau pentru cine lucrăm din punct de vedere social, nu sub forma unor deziderate morale definite abstract, ci a unor costuri reale, vom pluti mereu în interval, precum în purgatoriul catolicilor.
Dar să revenim la condiția actuală a profesorului român, ale cărui griji sunt mari pe toate palierele. Venitul este modest în comparație cu meseriile fizice și intelectuale căutate realmente de piață (ingineri, meseriași și economiști). Anii 1990-2000 au fost cumpliți din punct de vedere material pentru șase-șapte din zece români. Disponibilizări, șomaj, pensionari pe caz de boală de ordinul sutelor de mii, falimente și privatizări oneroase, sărăcie (migrarea de la oraș la sat a fost cu plus, dând peste cap o tendință de modernizare standard, veche de o sută de ani), nimic nu ne-a ocolit. Profesorii erau plătiți în medie cu 50 de dolari americani pe lună, dar aveau măcar un loc sigur de muncă. Anii 2000-2010 au fost de stagnare indexată cu rata inflației pentru cadrele didactice, de lentă revenire la normal pentru celelalte profesii, dar poziția intelectuală a celui care educă, deși încă respectabilă, s-a devalorizat enorm. Posturile s-au rărit, mediul rural a devenit golit de elevi din pricina migrației în străinătate și a sporului natural negativ, indisciplina a crescut considerabil în rândul elevilor.
Anii 2010 până în prezent s-au demonstrat a fi din nou o sursă de anxietăți educaționale: prăbușirea autorității profesorului, lipsa locurilor de muncă în sistem pe fondul unei nevoi de resurse umane calificate la nivel înalt (un alt paradox românesc), atacul părinților, din ce în ce mai suspicioși, dar și sentimentul covârșitor de irelevanță economică a studiilor medii sau superioare din România, tradus în rata abandonului școlar. Singura licărire de speranță a venit dintr-o creștere a salariului în 2017, când, în sfârșit, cineva a înțeles că un profesor debutant remunerat cu 1,200 de lei pe lună nu își poate asigura minima subzistență și respectul de sine.
Profesorul român de astăzi câștigă mai bine decât un muncitor necalificat sau în locurile de muncă repetitive, bazate pe abilități și cunoștințe scăzute, dar mai puțin decât un angajat din birourile de multinaționale din industrie (construcții de mașini, farmaceutice, extracție de resurse naturale etc.), finanțe, tehnologie și sub multe alte poziții din aparatul de stat, inclusiv șoferi sau subofițeri din diferite instituții publice. Din păcate, vorbim de o meserie căutată în primul de acei absolvenți de studii superioare care nu își pot găsi un loc de muncă convenabil în altă parte, din cauze obiective (puține locuri de muncă disponibile) sau subiective (propria specializare academică, necăutată de angajatori, sau – de ce nu? – incapacitatea personală). Acestea grevează asupra identității sociale a profesorului.
În ceea ce privește rolul profesorului de învățământ mediu din perioada comunistă, rol asociat genului feminin în tripla sa unitate de mama-soție-profesoară, lucrurile nu stau mult mai bine decât acum cincizeci de ani. În Germania și Franța 65-70% din totalul profesorilor secundari sunt, în prezent, femei. Doar în Japonia 52% din profesorii de școală primară și liceu sunt bărbați. În Europa de est, Bulgaria și România dețin 88% din personalul de învățământ mediu de gen feminin. Imediat ce urcăm în sfera universitară, cu toate eforturile Uniunii Europene de a impune egalitatea de gen, care implică mai ales eliminarea disparității de plată salarială, noi respectăm principiul unei societăți profund anacronice: 60-70% din cadrele universitare sunt în medie bărbați la noi, procentajul coborând în favoarea sexului feminin doar la anumite facultăți, cum ar fi studiul limbile moderne. More women, less wages for every man era principiul epocii victoriene în fabrici de textile și pe ogoare, acum 150-200 de ani. Până când nu vom scăpa de această asociere, specifică subdezvoltării sociale, între meseria de profesor, salarii neîndestulătoare și preconcepția că a preda este o chestiune ușoară, bazată pe cunoștințe medii, reproductive, de banalități și informații de dicționar, aflate la distanță de un click, mult timp liber la dispoziție și dese CIC-uri (concedii de îngrijire copil), nu ne vom putea întoarce la eficiența educațională mulțumitoare din anii 1970. Ce speranțe mai înalte decât atât să mai avem dacă acestea sunt bazele materiale ale meseriei de profesor?
Prin urmare, dacă ar fi să tragem o concluzie preliminară la un subiect insuficient explorat în literatura de specialitate, aceasta sună după cum urmează: să lăsăm deoparte idealurile înalte și moralitatea impecabilă pretinsă meseriei de profesor, unde noi, românii, suntem maeștrii ai simulacrelor, și să gândim pragmatic și materialist în folosul categoriei profesionale care ne educă urmașii. Fie mergem pe idee de meserie submisivă, anexată sarcinilor matrimoniale de familie, fie ne apucăm să tratăm meseria de profesor ca pe o sursă serioasă de existență și respect social, cel puțin egală cu îndatoririle familiale.
Greva generală declanșată în 22 mai 2023 pornește tocmai de la fundamentele materiale ale categoriei sociale reprezentate de profesori. Vorbim de aproximativ 240,000 de cadre didactice și încă vreo 60,000 de angajați în sistemul de învățământ. Cel puțin un milion de cetățeni români au în familie persoane implicate în învățământ, dacă punem la socoteală o medie de trei-patru rude de bază. Spre deosebire de alte categorii bugetare, învățământul conține o armată de angajați, ceea ce este normal. Orice stat modern se definește și prin armătura sa educațională, unde se naște și se dezvoltă respectul față de polis, ascultarea celor maturi pe seama unor reguli devenite parte a identității colective, diviziunea elaborată a muncii, sentimentul cultural de apartenență la un întreg nu numai material, ci și spiritual, locul patriotismului elementar și al valorilor universale. Școala este o biserică laică în esență și instituția care are în păstorire mințile și conștiințele tuturor generațiilor sociale. Ea este și expresia codificării memoriei colective. În România școala suferă cel mai mult întrucât aproape nimic din misiunea sa civilizatoare nu se mai întrupează social. Statul român este slab și fără direcție, rătăcit și neputincios la fel ca societatea pe care o exprimă. Cum ar putea fi școala dacă nu oglindirea acestei identități colective fracturate? Armata României stă sub umbrela NATO. Serviciile secrete sunt europenizate și transfrontaliere. Poliția și jandarmeria, deși în suferință valorică și de idei, adună câteva zeci de mii de angajați, care, din nefericire, nu luptă deloc în sensul stârpirii crimei organizate, coabitând promiscuu și în afara legii cu etajele de jos ale societății. Serviciile medicale de stat sunt mediocre, în ciuda faptului că salariile au tot crescut, ceea ce indică o rezolvare realizată doar pe jumătate. Magistrații României, câteva mii de cetățeni, oscilează între legislația europeană reală și ingerințe politice multiple, venite din direcții opuse, care afectează separarea puterilor în stat. Școala este altceva decât toate acestea, mult mai intens conectată la națiunea română în toate sensurile acesteia, cuplând întregul univers de venituri și puteri existente, de opulență și precaritate.
Școala este încă cea mai democratică instituție a statului român deoarece prin dreptul copilului la educație vorbesc milioane de români. Deși cea mai puțin politizată aripă a statului nostru, prin comparație cu celelalte, nu în mod absolut, școala este nucleul vieții politice transgeneraționale, cutia de rezonanță a tuturor profesiilor din România și a tuturor categoriilor de venit, în ciuda tendinței recente, încurajată nu numai de învățământul privat, ci și de cel public, de a consolida segregarea socială prin falsa antinomie dintre școli de elite versus școli de săraci.
Salariile mici sau modeste din învățământ sunt un mod deloc subtil de a transmite viitorilor adulți un mesaj dezarmant: ,,Degeaba mergi la școală. Nu vei avea un trai decent, nu vei câștiga suficienți bani ca să îți permiți o casă într-o viață, o mașină schimbată pe lustru și un concediu o dată pe an. Uită-te la profesorii tăi! Dacă vrei să trăiești ca un german sub medie sau un francez de rând în România, te poți face medic, ofițer de poliție secretă, militar, dar toate acestea după ani de studiu și încă două decenii de activitate și promovare obligatorie în câmpul profesiei alese. Mai bine pleci la muncă în afară o vreme și apoi te gândești la întoarcere. Mai repede vei acumula capital din activități interlope sau din a juca cu disperare la păcănele. Școala nu îți garantează niciun viitor sigur”.
Vinovații principali pentru cufundarea învățământului românesc în insignifianță valorică, în precaritate a calității sunt guvernanții români, incapabili, incompetenți, necinstiți, prost administratori, inculți și ignari, agresivi și limitați în orice privință, însetați doar de parvenire și furt din bunul public. Oligarhia care stăpânește România îi provoacă permanente crize, lipsuri și falimente în lanț. Încă un deceniu cu asemenea aleși și criza socială va răbufni în forme pe care instituțiile statului nu le vor putea supraveghea și controla fără să iasă violent din cadrele democratice ale constituției. Eșecul intern va fi unul de proporții fără reforma profundă a mașinăriei statale, care nu poate fi atenuat decât de intervenții repetate și insistente din afară, locul de unde pare a veni toate speranțele de dezvoltare socială a românilor. Dar până când va mai tot fi?
Greva generală din învățământ – o retrospectivă (14.06.2023)
Preambul
Încă de la debutul anului școlar 2022-2023 – nu am să spun universitar pentru că mediul academic a asistat la mișcările sindicale aglomerate în cel preuniversitar – marile federații sindicale din învățământ au foit, au amenințat și au pus în aplicare ceea ce și-au propus să ducă la îndeplinire. Atât F.S.E. ,,Spiru Haret”, cât și F.S.L.I., cele mai consistente organizații sindicale din învățământ, au mobilizat membrii cotizanți din teritoriu și au pus la cale pichetări repetate, realizate la zi. În 10 mai 2023, profesorii și ceilalți angajați din școli s-au adunat în fața clădirii Guvernului și au mers în masă, protestând zgomotos, pe Calea Victoriei. Din nefericire, mass media a prezentat întregul eveniment sub forma nefirească, adică manipulativă și falsificatoare, a unui incident declanșat de câțiva simpatizanți sau membrii de partid AUR, care au intrat în conflict cu forțele de ordine, uitând să sublinieze prezența apreciabilă a personalului angajat din învățământ, care nu avea nicio legătură cu activitatea dirijată și scopul partidului politic AUR în acel moment și loc. În 17 mai 2023, toate unitățile de învățământ preuniversitar din România au declanșat o grevă japoneză de două ore în intervalul orar 11:00-13:00. Din nou informația nu a devenit o știre cu răspândire și notorietate naționale. Tehnica de creare a consensului prin omisiuni și false agende de discuții a avut rol proeminent în media națională. În 22 mai 2023 a început greva generală în învățământul preuniversitar. Directorii unităților de învățământ au fost obligați să transmită zilnic lista nenominală a angajaților aflați în plină grevă sau în activitate către inspectoratele județene, respectiv de sector, în ciuda faptului că legea prevede informarea directă a Inspectoratelor Teritoriale de Muncă în asemenea situații speciale. Cu alte cuvinte, știm precis câți angajați au fost în grevă sau nu în fiecare unitate de învățământ în mod dinamic. Pe 25 mai, 30 mai și 9 iunie 2023 zeci de mii de profesori au participat la marșurile de protest din București și din țară, pe trasee convenite și aprobate din timp, flancați de jandarmerie. În urma negocierilor repetate dintre organizațiile sindicale și reprezentanții guvernului s-a ajuns la concluzia majorării salariale (și nu numai) a personalului din învățământ, stipulate în O.U.G. nr. 53/2023, care a devenit Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2023 pentru stabilirea unor măsuri privind salarizarea personalului din sistemul național de învățământ de stat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514/2023. Vorbind în termeni monetari, greva generală a adus următoarele beneficii materiale, preluate din declarația comună a celor două organizații sindicale majore din sistemul de învățământ preuniversitar: ,,a) majorarea salariilor de bază gradație 0 ale personalului didactic (didactic de predare, de îndrumare și de control, didactic auxiliar) cu 1300 lei brut lunar în loc de 1000 (ceea ce înseamnă procente de majorare cuprinse între 21% și 32%, creșterea medie fiind de 25%, respectiv creșteri nete ce variază de la aproximativ 760 lei la aproximativ 1420 lei lunar, în funcție de încadrare și majorările salariale cuvenite), iar pentru personalul nedidactic aceeași creștere a salariului de bază cu 400 lei brut lunar pentru gradație 0 (ajungându-se la creșteri nete cuprinse între aproximativ 230 lei și 280 lei lunar; această creștere se adaugă procentului de 9% de care o parte dintre salariații personal didactic beneficiază în baza O.U.G. nr. 45/2023, prin care s-au acordat salariile de bază prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022) (…) b) acordarea unei prime de carieră didactică, pentru personalul didactic (inclusiv personalul didactic auxiliar), în cuantum de 1500 de lei net atât în luna octombrie 2023 – pentru a fi utilizată în anul școlar 2023/2024, cât și pentru următorii ani școlari, respectiv până în anul școlar 2026/2027; de asemenea, pentru personalul nedidactic, acordarea unei prime de carieră profesională în limita unui plafon anual de 500 lei/an școlar pentru aceeași perioadă”. Prin urmare, greva a avut sorți de izbândă cu privire la revendicările salariale existente ale sindicatelor, care reprezintă cererile majorității angajaților din sistemul învățământului de stat.
Cum s-a resimțit greva în școli?
În arhipelagul de insulițe ale sistemului de învățământ public, pentru care descentralizarea înseamnă o lipsă de omogenitate a atitudinilor instituționale (de la școli în discordie la unele construite armonios sau cel puțin decent pe dinăuntru), anevoie reușești să tragi o concluzie generală. Au fost școli cu prezență mare a greviștilor și altele în care doar câțiva angajați au luat greva în serios. Sunt județe în care s-a protestat pe scară largă și altele în care s-a auzit un piuit de fundal. Vorbim de unități educaționale în care angajații nu au vrut să iasă la marșurile de protest, deși au fost în grevă, și altele în care prezența în fața Guvernului sau Piața Victoriei a urcat spre 100%. Profesorii au primit cu păreri împărțite desfășurarea grevei. Salariile au fost reduse conform zilelor de grevă din luna mai, însă, din pricina deficitarei comunicări, deja împământenite, dintre inspectorate și unitățile școlare în data de 19 mai 2023, când s-a anunțat ca definitiv începutul grevei generale, există circumstanțe conflictuale ușor de explicat: directorii au fost anunțați că, deși școala nu se închide, iar elevii se pot prezenta în continuare la școală, se recomandă părinților să nu-și trimită copiii la școală pentru că nu există un număr de cadre didactice suficient de numeros pentru a putea realiza orele din programul obișnuit. Această imprecizie intenționată, cel mai probabil alimentată de sindicate în vederea creșterii procentului inițial de greviști, a dus la situația în care profesorii care nu au intrat în grevă, nici nu au lucrat efectiv, după un program special sau cel cunoscut, cu elevii claselor lor, au fost plătiți pentru o activitate nerealizată corespunzător sau chiar deloc. Conducerile unităților de învățământ s-au adaptat din mers acestei scindări organizaționale a personalului în perioada grevei generale, punând la punct un program anume de lucru, însă întârzierea și neclaritatea întregii proceduri a divizat colectivele de profesori din școli pe seama unei probleme care ar fi putut fi evitată cu oarecare prevedere și fermitate decizională, care lipsește încă din cultura birocrației de stat românești.
Cum a fost greva în inspectorate?
Aceasta nu a existat, în pofida faptului elementar că inspectorii școlari, profesori și directori la bază, și personalul administrativ sunt la rândul membrii de sindicat, cotizanți la zi, bucurându-se de protecția pe ramură a sindicatelor. De altfel, creșterile salariale dobândite prin grevă implică și angajații inspectorarelor în cele din urmă. Activitatea inspectoratelor în intervalul grevei de aproape trei săptămâni a fost redusă dată fiind inactivitatea celor mai multe unități școlare din România. Cu toate acestea, salariile angajaților din inspectorate nu sunt tăiate pe luna mai, inspectoratele fiind asociate legal patronatelor din mediul privat.
Cum a înțeles cancelaria activitatea sindicatelor în grevă?
Este o întrebare extrem de complicată pentru că o parte semnificativă din personalul angajat în școlile românești a reacționat diferit la semnalele liderilor naționali din organizațiile sindicale. Greva a fost întâmpinată cu circumspecție în primele zile, dar după primele mitinguri profesorii au devenit din ce în ce mai convinși de legitimitatea propunerilor sindicale și de nevoia de a lupta pe cale sindicală. Reprezentanții sindicatelor de la nivel local au pactizat în general cu entuziasmul (sau lipsa sa) angajaților din unitate. După primele negocieri ratate ale Guvernului cu liderii naționali, care chestionau cu privire la acceptarea unor seturi de propuneri pe grupurile online după ora 7:00 seara și în termeni de câteva zeci de minute până la deadline, ales după ureche, profesorii, dezamăgiți de modul grăbit și alarmat de a fi consultați pe cale ierarhică, au interpretat întreaga organizare ca malonestă și viciată de viclenie. Pe de o parte mulți profesori au înțeles că greva trebuie continuată și mitingurile sporite în intensitate, tocmai fiindcă liderii naționali sunt slabi și nu poartă un dialog hotărât și limpede, fără concesii și jocuri de culise, pe de altă parte, altor cadre didactice li s-a confirmat bănuiala, formată în decenii de experiență la catedră, că greva generală este un aranjament politic premeditat între elita sindicatelor și Guvernul României, care are ca scop fie obținerea unor beneficii materiale minore, fie respingerea sau amânarea propunerii noii Legi a educației, care nu are sprijinul tuturor formațiunilor politice de la putere. PSD-ul a manifestat reticențe vizibile public în prima jumătate a anului 2023 vizavi de oportunitatea promulgării propunerii de Lege în forma existentă, folosindu-se de sindicate ca o curea de transmisie a nemulțumirii generale din sistem, agravată în ultimii trei ani, începând de la pandemia COVID-19. Aceasta a fost impresia multor angajați informați din sistemul educațional de stat. Din momentul în care, la începutul lunii iunie 2023, s-a dat de înțeles că nu există un fond de grevă pregătit din timp (sindicatele nu sunt deloc transparente în folosirea cotizațiilor membrilor de sindicat și nici nu sunt verificate riguros de instituțiile statului în acest sens) și nici nu s-a pus serios problema recuperării zilelor de grevă într-un mod sau altul, urmând ca profesorii să fie penalizați la salariu, conform legii, cei mai mult greviști au început să renunțe voluntar la activitățile de protest, ieșind din grevă în procente din ce în ce mai mari. Nu există până în acest moment o prezentare solidă, coerentă și impecabilă a modalității în care membrii cotizanți au fost consultați, cu procente clare și consultări reale, în privința suspendării grevei generale, însă dovezi se pot găsi, dacă acestea există și dacă, desigur, se dorește lămurirea cazului și stingerea oricăror suspiciuni. Procentele de ieșire din grevă oscilează în mod indubitabil de la o școală la alta, uneori în proporții îngrijorătoare pentru moralul personalului activ din sistemul preuniversitar.
Ce urmează?
Creșterile salariale erau necesare, dar nu acoperă decât în mică măsură nevoile de dezvoltare ale sistemului educațional. Profesorii au protestat pentru demnitate, în condițiile în care cererile salariale s-au acoperit pentru moment, atât cât s-a reușit, însa lipsa de disciplină nepedepsită din școli, ajungând la amenințări cu moartea sau violență fizică gravă, absența unei predictibilități legislative, instabilitatea decizională în raporturile cu inspectoratele școlare din teritoriu, potopul de regulamente schimbate an de an de Ministerul Educației, calitatea precară a actului didactic de sus în jos etc., totul ar trebui să fie în curs de asanare în învățământul românesc de stat, dar pentru aceasta este nevoie de oameni de stat veritabili, pe care națiunea, debusolată și amorală, nu-i deține în clipa de față.
Aflatul în treabă în educație (10.08.2023)
Vara se cern profesorii preuniversitari din România. Tradiția, dacă se poate vorbi în acești termeni cu pretenții, a adunat ceva timp de când există. Dacă în deceniul 1991-2001, examenele de angajare în sistemul preuniversitar de învățământ aveau loc în cadrul unei organizări ,,pe hârtie”, permițând o groază de mișmașuri birocratice prin dosare și registre, pe listele de posturi scoase la concurs, mușamalizate ca ,,explicabile erori umane”, de aproape un sfert de secol beneficiem de ,,munca pe calculator”, de ,,salvarea generală” prin digitalizare. În ciuda adevărului elementar că digitalizarea nu este sinonimă cu transparența și aplicarea corectă a legilor, publicul educat și middle-class îmbrățișează ideea-colac de salvare că ,,mai puține hârtii, mai rapid procesul de funcționare a statului”. E sigur mai puțin costisitor ca timp, dar este oare mai eficient? Depinde de calitatea profesională a funcționarului român, care este, de regulă, la piciorul broaștei din punctul de vedere al competențelor dovedite iarăși și iarăși, până la exasperarea cetățeanului. De fapt, sursa principală de disfuncționalitate a activității uzuale a statului român o constituie personalul slab educat academic, prost pregătit conform ,,fișei postului” și dispus la încălcarea sistematică a legilor, dacă se poate extrage un folos personal de oarecare însemnătate. De aici rezultă, pe bună dreptate, performanța submediocră și, pe alocuri, îngrijorătoare, alarmantă și stupefiantă a angajatului la stat. Ori cu informatizarea volumului de muncă, ori cu mult consum de hârtie semnată și ștampilată, acel Beamtenstaat democratic, corect și la timp nu există în România. Oamenii sunt măsura tuturor lucrurilor, iar la noi se măsoară în termeni de metehne românești, conform unui ius gentium nescris, unui cod natural al înapoierii liber consimțite, unei barbarii de care nu ne e rușine.
Cazul recent al tinerei profesoare din Constanța, care a fost prost informată și ghidată eronat de inspectorul de resurse umane din inspectorat[1], surprinde articulațiile unui sistem care toacă mărunt cariere și distruge orice meritocrație prin reprezentanții săi politici, căci inspectorul nu este, din nefericire, un profesionist onest în România, care supervizează, îndrumă și ia decizii, ci un aparatcic de partid cu misiune de ,,a le ține pe toate sub controlul politico-administrativ – pace și liniște pentru noi”. Nu contează prea mult numele persoanelor în comparație cu situație în sine, care, nu ne îndoim, se reproduce pe scară largă în fiecare inspectorat din România. Dezinformarea cu rea-voință constituie nucleul tare al conservării stabilității sistemului. Din cunoașterea eronată, incompletă rezultă manipularea și perseverența în primitivism. E adevărat că nici publicul vizat de aceste practici, adică profesorii copiilor noștri, nu înțelege ce i se întâmplă și nu ia măsuri să se protejeze măcar minimal. De o parte ,,șmecheria” obraznică a celui care deține o funcție, de cealaltă ,,prostia” naivă și vulnerabilă a victimei de ocazie. Faptul că un absolvent de master, dar care nu a susținut încă examenul final – deși are emisă o adeverință de absolvent al cursurilor de masterat urmate – întrucât acesta este programat la o lună după depunerea dosarului pentru examenul de ocuparea a unor posturi, este sfătuit să își completeze pe cerere studiile la nivel de licență, uitând să fie informat cu privire la imposibilitatea de a putea alege un post la liceu fără studii absolvite de masterat în domeniu, limitându-i-se astfel opțiunile de angajare, denotă superficialitate la prima vedere și riscă să dea naștere la bănuieli legate de corupție și alte aranjamente din culise. Tranzacționarea posturilor bugetare este, din păcate, o practică în statul român. Căutătorii de sinecuri și paznicii șandramalei își fac complice cu ochiul. Câte povești nu putem depăna în acest loc? S-ar putea scrie o istorie instituțională pornind numai de la această variabilă. Cui îi pasă?
Posturi întregi listate la concurs în primăvară, dar care dispar subit de pe orbita birocratică la ședințele de opțiuni din iulie-august, păstrate pentru o cunoștință de vârstă a treia sau o nepoțică a directorilor din școală, posturi rezervate pentru soții de ofițeri, plecate în misiune cu soțul de cel puțin zece ani etc., acestea sunt mărunțișuri pe lângă ce se petrece în departamentul de resurse umane din inspectoratele noastre școlare. Nimeni de mai sus nu verifică ce e mai jos (a menține liniștea – idealul inspectoratelor școlare din România, de parcă am vorbi în termenii unui program de noapte la o asociație de locatari), deși ne plângem că avem un deficit de profesori în mediul rural sau de anumite materii, cum ar fi din categoria științelor naturale (fizică, biologie și chimie). Școlile caută profesori de matematică, dar doritorii sunt mai puțini decât cererea reală pentru că pe lângă salariul modest, procesul de selecție este în ceață și neconcludent. Cui îi pasă?
Dincolo de examenele aberant de nerealiste, croite după tiparul unor minți șablonarde și fără experiență de lucru cu elevii din clase, a posturilor puține și instabile, avem pacostea inspectorilor care gândesc și acționează precum la Constanța în articolul citat. Dacă s-ar aduna presa din țară care semnalează anual abaterile și neregulile din inspectoratele școlare, ne-am confrunta cu o mapă suficient de voluminoasă pentru a îngădui demiterea multor inspectori. Intervenția procuraturii ar fi de dorit în multe locuri, dar procurorii României au altele pe cap. Aceștia se luptă de nu mai zoresc cu ,,marea corupție”. Însă toate acestea nu vor avea loc în țara noastră, oricât ne-am dori-o. Oamenii sunt asigurați de ,,un spate” tare. Clicile funcționărești pot sfâșia în libertate în continuare. Sistemul e mort, dar încă poate hrăni unele guri hulpave. Cui îi pasă?
În mod normal, părinții și profesori ar trebui să protesteze în fel și chip pentru practicile celor care manageriază sistemul de învățământ. Se pare că avem alte griji decât cele privitoare la starea educației de stat în România, un concert, un city-break sau o ieșire la iarbă verde. Cui îi pasă că ne distrăm printre ruinele propriei neputințe de a construi ceva împreună?
[1] https://cugetliber.ro/mobile/stiri-cultura-educatie-strigat-disperat-al-unei-tinere-profesoare-catre-isj-constanta-vreau-sa-mi-se-faca-dreptate-486784
Pandemii administrative (30.08.2023)
Pe fondul invaziei de nenorociri publice care lovesc la intervale din ce în ce mai frecvente România (accidente rutiere pe fond de consum de alcool și droguri la vârste fragede, incendii rezultate cu morți și răniți din activități clandestine, pacienți decedați din nepăsare pe treptele spitalelor, un sistem judiciar care închide ochii în fața fărădelegii etc.), puțini sunt cei care își mai pun încrederea în funcționarea minimal suficientă a instituțiilor statului român, aflate în completă degringoladă internă. Doar clanurile interlope și afaceriști politici ce căpușează bugetul de stat au un cuvânt greu de spus în ministerele României. Uniunea Europeană nu se ocupă de politica internă a unui stat până la a verifica activitatea reală din prefecturi, secții de poliție, primării, judecătorii, azile, orfelinate și spitale.
Contribuția românească la funcționarea statului român este la nivel micro și mediu inspirată de raporturile de forță din societatea românească, unde influența pozitivă a capitalului străin se vede numai în cele câteva centru urbane de la nivel național, pe care le evidențiază Eurostat și INS. Ce se petrece în Tecuci, Crevedia, Caracal, Calafat, Mizil, Bârlad, Botoșani etc. e de domeniul fantasticului românesc, unde anarhia veselă (și criminală) dictează dezordinea publică. Sărăcia și lipsa de oportunități economice creează corupția vânoasă și violentă, un teritoriu al nimănui în afară de câteva clanuri prăduitoare și puțin generatoare de mărfuri și servicii umane. Statul nostru, în ciuda bugetelor consistente din aria siguranței și ordinii publice (relativ la cele pentru educație și sănătate, desigur), nu își controlează cetățenii atunci când se încasează taxe și impozite sau în lumea diversă a crimei organizate (de la trafic de droguri la cel, cumplit, de persoane). E un stat polițienesc doar la realizarea și alocarea bugetului de stat. În realitate, banii se folosesc ineficient și se pierd pe drum, neajungând la ținta finală: beneficiul cetățeanului.
Grija autorităților, alese politic, este de a trimite situații de completat sub forma unor tabele în Excel și a de redacta raportări în Word, limba de lemn și edulcorarea situației reale având necontenit câștig de cauză. În locul verificării alarmate la fața locului, pe care autoritățile în stat la fac în silă și cu amenințări, chitite pe mărunțișuri fără sens sau deschizând dosare penale în stânga și dreapta, închise după câteva luni sau prescrise după șapte ani, atunci când deja s-a produs dezastrul, instituțiile de stat se acoperă din timp cu hârtii, semnate și contrasemnate de directorii din acele instituții publice, de parcă prin trasarea responsabilității prin multiple semnături și ștampile se anticipează vinovatul unui accident deja real, pe cale să se producă live, eventual prezentat ca un breaking news. Se previzionează dezastrele cu răspunderi scrise, însă nu se tratează din timp problemele. Nu tratăm, ci simulăm prea târziu tăierea în carne vie. Simulacru este nu doar total, ci și opac, necredibil și indigest.
Pe acest fond de neîncredere legitimă a populației adulte în ordinea politică în stat, școlile și liceele redevin extrem de active din 11 septembrie 2023. Avem o rată a abandonului școlar ridicată, mult mai mare în realitate decât în raportările oficiale. Actele de violență, consumul de droguri etc. nu au scăzut din unitățile de învățământ preuniversitar în ultimii ani, în ciuda comisiilor naționale de disciplină care există, ci, dimpotrivă, au crescut. DGASPC-urile și-au dovedit limitele în scandalul azilelor groazei din iulie 2023. Ce se va întâmpla în acest an școlar preuniversitar? Imposibil de spus, dar pe fondul implementării Legii Nr. 198 din 2023, care nu are încă metodologiile și procedurile puse la punct (iar incoerența lor se va verifica din mers, ca de obicei) se vor produce atâtea ciudățenii sistemice încât riscul unor crize publice pe măsură sunt mari. Anul viitor avem multiple alegeri, adunate ciochine în toamnă. Cum va reacționa populația votantă? Mizele sunt mari, așteptările submediocre, bătălia electorală din culise din ce în ce mai încinsă. Let’s keep our fingers crossed, cum spune partenerul strategic, copleșit de crizele geopolitice din Ucraina și de un front estic fragil. Își imaginează vreun diplomat străin american sau vest-european că, în cazul extrem de nefericit și de nedorit al prăbușirii frontului ucrainean și al extinderii influenței militare rusești înspre Moldova sau Polonia, statul român, care pompează sume apreciabile în efortul general de război, dincolo de ochii publicului, în stilul netransparent și demobilizant cunoscut, este în stare, ros de dezorganizarea și ineficiența internă a administrației, să țină piept ingerințelor probabile ale factorului politic rusesc în România? Departe de faptul că incendiile și morții de pe șoselele României sunt un simplu simptom amenințător, se gândește cineva din instituțiile de forță euroatlantice că necruțătoarea corupție românească constituie o amenințare la adresa păcii continentului în partea sa estică, nu doar a unui ,,stat eșuat” intern (formula deja celebră a președintelui în exercițiu)? Dacă demersul cognitiv nu există, atunci putem trage iute concluzia că nu suntem în toate mințile ca stat.
Criza școlii – un mod de viață (09.09.2023)
Dacă urmărim interviurile cadrelor de partid (nu contează care sunt acestea – rezultatele converg într-un unic sens, tulbure) din Ministerul Educației, s-ar zice că o ducem mai bine ca niciodată. S-au mai construit câteva corpuri sanitare, deși numărul de toalete insalubre din curțile școlilor este la fel ca anul trecut (poate unii cititori își mai aduc aminte de copilul de 3 ani care s-a înecat într-o fosă septică școlară în 2019, deși ne îndoim: în ciuda scandalului de dimensiuni naționale, nimeni nu a fost găsit responsabil nici atunci), s-au mai comasat câteva școli pentru că nu se nasc suficienți copii în multe localități din mediul rural în așa măsură încât să se asigure existența unei unități de învățământ pe o rază de câțiva kilometri, s-a început reabilitarea unor școli în această vară, fără să mai conteze că sunt alte unități școlare unde procesul de reabilitare nu s-a încheiat nici după patru-cinci ani (școlile în curs de reabilitare își desfășoară activitatea în multiple centre, dispersate ici-colo, eventual ale unor privați, statul plătind chirii lunare timp de câțiva ani egale cu costul construirii unei noi școli), deși aveau termen de finalizare în 2020 sau 2021, s-au mai înghesuit câteva creșe într-o grădiniță, în general, se întâmplă ceea ce deja știm din practică. Nu are loc ceea ce ne-am dori cu toții, deși bănuiesc că acest impersonal ,,toți” este o exagerare retorică, interesul comun fiind un concept diluat în România. Unii nu-și doresc îmbunătățirea sistemului de învățământ, iar acei unii sunt cocoțați peste școală, direct în departamentele ministeriale.
Recenta idee, susținută de prefectul municipiului București, de a aplica teste antidrog în orice unitate de învățământ vine ca urmare a unor nereguli care erodează de mult timp credibilitatea autorităților române. Se știe de consumul de droguri ușoare (și nu numai) în colegiile naționale și liceele tehnologice și profesionale de ani buni. Parcurile din apropierea liceelor capitalei sunt înțesate la ore matinale sau seara de tineri care ascultă muzică, vorbesc, râd, se distrează și… fumeaza iarbă, cum se spune într-un argou devenit deja limba oficială. Poliția vine, îi verifică, îi duce pe câțiva, cei mai agresivi și scandalagii, la Spitalul ,,Alexandru Obregia” și apoi li se dă drumul, fără verificări suplimentare concludente. Tinerii nu comercializează, ci doar consumă, ceea ce nu se pedepsește prin lege. În aceasta constă siguranța oferită părinților cu elevi de Ministerul de Interne. Testarea antidrog este o jalnică fumigenă în prag de an electoral: presupunând că ar avea loc testarea (în ce condiții și aplicată căror elevi?, testăm și elevii de clasa a V-a sau de la învățământul primar?), adolescenții se pot abține câteva săptămâni de la consumul de droguri până când trece perioada de verificare agitată și heirupismul de lumea a treia. Presupunem că nu vom începe să aplicăm filtre antidrog în fiecare săptămână în toate școlile din România. Ar fi o babilonie care ar depăși-o pe cea a testelor Covid de acum câțiva ani. În plus, suspiciunea de vinovăție, deja dovedită de autoritățile statului în raport cu tinerii minori, se leagă de un sentiment de culpabilitate nerecunoscută: dacă avem cunoștință de răspândirea consumului de substanțe psihoactive – drept dovadă, știm unde și când elevii fumează în cursul zilei –, de ce nu s-au luat măsuri până acum? De ce nu s-a procedat din timp la eliminarea problemei? Pentru că mijloacele și voința lipsesc până și în acest moment, dincolo de perdeaua de fum a politicianului care o face pe gospodarul aferat în declarații de presă.
De la simulacrul politicianist, care cauzează doar nesiguranță civică și instabilitate socială, la politizarea vieții școlare nu este decât un pas. ,,Un raport al Ministerului Educației din 2022, constată faptul că toate funcțiile de conducere din inspectoratele școlare și casele corpului didactic sunt ocupate politic, prin detașare. Ministerul a refuzat de doi ani să organizeze concursuri, așa cum îi cere legea. Peste 1.700 de directori de școli sunt puși tot politic”.[1] În realitate, nu avem nevoie de conduceri politizate în școli. Avem deja reprezentanți ai Consiliului Local și unul al primarului (sau primarul însuși) în Consiliul de Administrație al școlilor din România prin legea educației în vigoare. Se face suficientă administrație școlară sub protecție politică și în aceste condiții. Însă, din când în când, câte un cumnat, o verișoară, o amantă, un nepot și o nepoată își doresc să dețină și dânșii o funcție de conducere undeva, să fie mai bine plătiți, să mai câștige și ceva pe lângă, știm noi ce, iar dacă lucrează în sistemul educațional, noi, politicienii rude sau prieteni de familie, îi ajutăm cu o sinecură aici, cu un post de decizie acolo, după remunerație și buget. Al statului, desigur. Nu putem accepta politizarea ca un concept funcțional în acest sens: nepotismul este mai intens decât calitatea de membru de partid politic în inspectorate și agenții guvernamentale, unde nu se aplică politici de stat, ci se diseminează ordine, proceduri și se redactează rapoarte administrative soporifice. În continuare, deși se încearcă trecerea inspectoratelor sub controlul ARACIP (Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar), inspectoratele nu dispar, nu se desființează complet, ceea ce uriașa lor ineficiență ar indica de decenii la rând. Profesionalizarea prin examen a postului de inspector școlar ar fi ceva care ar curăța numai parțial grajdurile lui Augias întrucât examenele trucate sau cu subiecte aberante la angajare sunt la ordinea zilei în administrația statului român. Ce sens are să punem lupii paznici la oi? Probabil acela de a ne autodistruge ca stat. Politicile guvernului se aplică în școli fără crâcnire, dacă politicile există. E adevărat că implementarea lor este deficitară managerial, dar ceva prost gândit din start se anulează prin defectuoasa sa punere în execuție, de multe ori neintenționat.
Discuția despre descentralizare și buget propriu al școlii apare ca subiect de conversație pasageră în presă an de an, fără nici o consecință optimistă pe termen mediu și lung. În primul rând, școala de stat nu poate lucra fără procedurile și metodologiile impuse de Ministerul Educației și măsurate în practică de inspectorate. Sistemul de învățământ public uniformează prin definiție, altfel nu se poate realiza echitatea și nu se respectă dreptul la educația de calitate, garantate de stat. Descentralizarea (națională, județeană, regională, locală?) este un deziderat lejer de transformat în realitate în școlile private. Numărul de proceduri și metodologii este mare la stat, dar nicidecum complet. Școlile își scriu propriul set de proceduri interne, ceea ce înseamnă că acestea se cumpără de la o firmă cu competențe juridice sau se împrumută și se readaptează din alte școli, unde au fost elaborate inițial de cineva specializat. Profesorii nu sunt juriști și nu cunosc legile pe dinafară. Inspectorii scriu, în principiu, proceduri și metodologii, ceea ce unii din ei, cei mai buni, extrem de puțini, deja fac, dar, desigur, aceștia sunt în genere cei selectați și puși în funcții pe criterii netransparente, deci nici vorbă de regulamente și proceduri unitare, complete, logice și ușor de înțeles. Procedurile și metodologiile din școala românească au în medie 20-30 de pagini, sunt scrise încâlcit, greoi, acoperite cu multiple trimiteri la OMETS-uri, OME-uri și OM-uri, HG-uri și OUG-uri care se întind cronologic până în anul 2000, de când ministerele și-au schimbat de câteva ori denumirea, consituind o adevărată pânză de păianjen stufoasă, o piatră de moară pe capul directorilor, profesorilor și administratorilor din școli. În al doilea rând, descentralizarea financiară a școlilor este o glumă fără haz în condițiile date. Bugetul școlii trece spre avizare pe la primărie spre aprobarea Consiliului Local, care deseori taie din el fără comentarii și explicații suplimentare, oferite, cum ar trebui (în epoca digitalizării luăm decizii cu impact, emise pe gură la telefon), în scris școlilor. Bugetele locale sunt mici și vorbim, totuși, de alte priorități decât școlile, cum ar fi îmbogățirea unor firme căpușă. Fondul de igienizare și reparație nu depinde de decizia școlii, ci de bunul plac al consilierilor locali, oameni politici prin definiție. Directorii resimt fiori pe șira spinării când primăria vine în forță cu un plan de reabilitări, chiar dacă școala necesită modificări urgente la componenta patrimoniu de stat. Noi ne chinuim cu facturi restante la utilități de la o lună la alta, pentru care primăria nu alocă la timp banii necesari de căldură, lumină și apă curentă. Conducerii școlii îi este, pe bună dreptate, teamă că reabilitarea va dura ani de zile, cum se întâmplă, afectând numărul de elevi, calitatea educației și prestigiul școlii. Relocarea este o soluție periculoasă la care recurg de nevoie autoritățile publice. Costurile de reabilitare a școlilor nu fac obiectul de cercetare al altor autorități ale statului român, cu toate că în acest mod se scurg resursele contribuabilului în tot felul de buzunare (de politicieni) și ne plângem apoi cu ipocrizie de bugete locale scăzute sau inconsistente. De ce să plătești corect taxe și impozite când statul își bate joc de banul public, umflând devizele unor particulari prinși în marele lanț trofic al parteneriatului stat-privat? De ce îi facem din banii noștri milionari pe unii care ne umilesc și ne jignesc în față? Descentralizarea școlilor nu are nici o noimă în circumstanțele date. Directorii nu pot atrage sponsori suficienți pentru nevoile de dezvoltare ale școlii câtă vreme mediul privat este pauper în multe circumscripții școlare și comunități locale. Vorbim, până la urmă, de al doilea cel mai sărac stat din Uniunea Europeană. Eficientizarea și deparazitarea de corupție a instituțiilor centrale de stat este începutul dorit (de către cine?) al funcționării de calitate a școlilor din România.
În concluzie, părinții pot sta liniștiți și la acest debut de an școlar. Nimic din cele deja experimentate nu va lipsi din școlile românești. Vorbim de stabilitate pe toată linia. Sistemul suferă în continuare la foc mic, iar epoca marilor schimbari nu depinde de noi, ci de starea vremii, de Bruxelles și de aranjamentele de culise din anul electoral 2024.
[1] Un profesor excepțional de matematică poate să fie un director catastrofal din punct de vedere managerial, susține secretarul de stat Florian Lixandru / Politizarea inspectoratelor școlare și detașările de directori de școli, criticate în cel mai recent raport Code for Romania – Edupedu.ro
Școala-primărie (20.09.2023)
Suntem o țară săracă cu ajutoarele sociale, dar bogată când vine vorba de a investi în clădirile școlare în cadrul unor arcimboldești parteneriate public-privat. Se ia un văr de aici, un nepot de acolo, se combină cu un cumătru din prima căsătorie, ajuns consilier local, și se croiește o arătare neînchipuit de bizară și sucită: din perspectiva unui avion planând în picaj, se poate afirma că avem de-a face cu un contract oarecare, din apropiere, ies în evidență nasul cumnatei, urechea nepotului și gura mamei soacre, totul stropit din belșug cu bani publici. Altfel, ne plângem la colț de stradă că ,,nu se muncește suficient și mulți dau banii de ajutoare sociale pe alcool și țigări”, însă panorama este altminteri: adevărul e că se acordă cele mai mici ajutoare sociale din țările europene. Sumele nu sunt doar infime, ci aruncate cu năduf, de parca decidentul politic face o concesie și scoate gologanii din buzunarul propriu, nu din taxele și impozitele statului, aceleași care plătesc arborescenta arhitectură administrativă.
Luna septembrie transformă subit școlile și în pseudo-direcții de impozite și taxe locale, întrucât bursele sociale ale elevilor, cele mai voluminoase ca număr, se acordă pe baza unor declarații de venit ale părintelui/ tutorelui legal, care declară generos pe propria răspundere cât a câștigat în ultimele 12 luni calendaristice. Conform Metodologiei-cadru de acordare a burselor, emisă prin OME nr. 6238/8.09.2023, nu se mai pot cere declarații notariale, ci directorii de școli pot cere o anchetă socială a DGASPC pe seama suspiciunilor generate de ,,personalul unității de învățământ” (da, suspiciunea sau bănuiala este legiferată fără indicații suplimentare și chichițe legaliste: de ce nu bârfele sau calomniile?). Mai mult de atât, in order to add insult to injury, cum ar spune instituțiile UE abilitate și partenerul strategic, școala, care se ocupă îndeobște de educație, lucrează cu Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, având în grijă faptul că ,,verificarea veniturilor declarate de părinții/tutorii legali instituiți/ reprezentanți legali ai elevilor minori se face de către secretarul unității de învățământ, cu ajutorul PatrimVen sau prin solicitarea organului central fiscal în a cărui rază teritorială se află situat beneficiarul a unui (sic!) document care să ateste situația veniturilor declarate de către părinte/ reprezentantul legal/ elevul major”. Ajuns-a astfel secretarul școlii să aibă acces liber la bazele de date ale ANAF prin ordin de ministru! Nu știm în ce măsură primăriile sau ANAF-ul local vor purcede la a permite secretariatelor de școli să poată verifica situația materială declarată a cetățenilor români, dar, cu siguranță, nici secretarul, nici contabilul unei grădinițe, bunăoară, nu au competențele unui inspector fiscal. Nici ANAF-ul nu se poate atât de ușor mișca, în termenii a mai puțin de două luni pe an, verificând abitir câteva sute de mii de părinți aflați ,,în câmpul muncii” (sau nu chiar) ai căror copii sunt eligibili bursieri, de merit, de performanță sau doar pe motive sociale. Bănuim că ANAF-ul nu este un birou auxiliar școlilor două luni pe an, după cum educatorii, învățătorii și profesorii din școli și licee, adunați în ,,comisia de management al burselor” (România e țara denumirilor celor mai recente: instituțiile noastre își dau jos și își schimbă sigla o dată la câțiva ani, ceea ce conferă greutate deciziilor sale), nu se pot (sau se pot?) aglomera în pauze, în orele de dirigenție (pardon, consiliere educațională și profesională) sau în ședințele cu părinții sub greutatea munților de dosare, doldora de declarații, cereri, copii legalizate, copii după original, certificate de naștere etc. Să fie aceasta urma lăsată în urmă de digitalizarea galopantă a ultimului deceniu? Ne îndoim că e vorba de așa ceva.
Cetățenii, care fac de regulă apel la burse sociale, nu au venituri suficiente de trai, nu au locuri de muncă, nu sunt alfabetizați corespunzător, de multe ori lucrează la negru și nu se feresc de câștiguri ușoare obținute de la casele de pariuri și alte stabilimente de acest gen, intră des prin amanete, însă, cu toată lipsa de încredere în instituțiile statului, pot depune facil declarații pe propria răspundere la… școală, mai nou, organ de control și gestiune a veniturilor în România, aliat al ANAF-ului, conform unor decizii politice extrem de inteligente. Statul nu se păcălește, doar se apără și singur atât de bine. Pe deasupra, cu toate că bursa de merit coboară până la media generală de 9,50, purtare de nota 10 și mai puțin de 20 de absențe acumulate pe an școlar, anul acesta meritul înseamnă 30% din efectivele unei clase în ordinea descrescătoare a mediilor, incluzându-le pe toate până la borna de 9,50. Ne vom confrunta cu situația tragicomică a unor școli de elită în care jumătate din elevii unei clase primesc burse de merit, în vreme ce o școală cu rezultate slabe va defini procedural meritul până la media generală de 6 sau 7. Alte clase din aceeași școală vor trăi această realitate. Curat merit, coane Fănică! Atâta se poate, acestea sunt înzestrările intelectuale ale națiunii române în acest moment istoric. Nu suntem departe de circumstanțele, demne de o cauză mai luminată, de acum câțiva ani, când bursele erau acordate direct de consiliile locale ale primăriilor din România, când, spre stupefacția tuturor și a nimănui, aveam peste 80% din primării în deficit al bugetului local (sau, de ce nu?, multe din acestea erau și sunt în insolvență fără ajutorul urgent al bugetului central), iar bursele sociale (și nu numai) nu se puteau plăti sau se remiteau cu întârzieri de ordinul trimestrelor sau uneori o dată la jumătate de an. Ne aflăm într-o conjunctura fascinantă: copiii din medii defavorizate (rural, urban mic, periurban etc.) nu primeau burse de niciun fel, în timp ce în sectorul I al Bucureștiului, unde se înregistrează cele mai mari venituri per capita din țară, elevii primeau bani ca din cornul abundenței bugetare.
E o țară tristă, plină de umor, după cum spunea poetul care deplângea, pesemne anticipativ, viața de licean.
Bunele intenții în educație (3.10.2023)
În fiecare an școlar, personalul de conducere, de decizie și de control din școlile românești își pune în scris sau oral problema analizelor SWOT, tehnică de lucru care provine din procesul lung de aculturație occidentală cu care suntem atât de familiarizați ca națiune modernă, totul în vederea PDI-ului (planul, strategia, schema de dezvoltare instituțională). Este extrem de greu de precizat care sunt sunt punctele tari, cele slabe, oportunitățile și țintele de dezvoltare ale sistemului de învățământ românesc luat în ansamblul său compozit. Fiecare instituție se bucură de propria analiză SWOT, explicită sau implicită, dar, adunând totul într-un întreg dinamic și contradictoriu, cum se întâmplă acesta să fie, dăm peste ceea ce am numi, cu un minimum de prețiozitate tehnică, dialectica socială românească, ocean de tendințe și contratendințe pe care vom încerca temerari să-l creionăm mai jos în datele sale esențiale. Cu siguranță, fără să trimitem la studii specifice, problemele nu sunt tipic românești, ci, în realitate, se înscriu într-o demonstrație largă, comună multor altor state în curs de dezvoltare și unele chiar împotmolite în subdezvoltare. Înainte de a ne mira că în Norvegia nu se dau note sau că disciplina anvizajată nu este cea de cazarmă ca în România (stăpânul local adoră manifestările exterioare ale supușeniei), sau a constata mereu siderați dotările materiale superioare ale educației scandinavilor, se cade să ne autochestionăm, să ne întrebăm cinstit cine suntem și cu ce ne ocupăm noi, românii, în ecuația educației moderne de stat, publice, libere și la care, în principiu, cu toții avem acces. Aspectele contradictorii principale la care ne-am gândit sunt cele ce urmează.
Politica intruzivă și necesară. Pe de o parte, secretarii de stat, emanație a partidelor aflate la guvernare, decid aliniamentele generale de lucru din sistem. Pe de altă parte, limitele politice se opresc de obicei la nivelul administrației medii și a celei de jos a statului. Aceștia impun politicile publice oriunde în lume. Una este să mergi în direcția unui învățământ incluziv și egalitar în tratarea celor mai multe categorii sociale existente, alta să susții îndeosebi excelența și rezultatele ieșite din comun, de elită, voluntare, expresie a competenței și meritului personal. Deosebirea dintre o guvernare de stânga și alta de dreapta decide accentul pus pe o latură sau alta a nevoilor sociale, oricum ar fi acestea (pre)definite. Probabil o cale de mijloc apare în orice societate dezvoltată. În România, politicile publice, agreate în dezbateri publice și proiecte de grup, sunt rare, dacă nu cumva lipsesc cu desăvârșire. Funcțiile politice sunt exact cum le spune și numele: poziții, ranguri, statusuri, socotite ca rente pe perioade determinate, aflate deasupra oricărei responsabilități măsurabile, beneficiind de-a dreptul de impunitate. Odată creat acest nucleu politic în Minister, cultura publică se scurge până în școli, inspectoratele fiind prinse pe drum, tocmai la mijloc, în acest joc politic fără direcție și fără practici impersonale. Până și pozițiile de inspector de specialitate, unde miza aplicării unor politici de stat este minimă, procedurile și metodologiile existente codificând deja politicile publice vizate, sunt simple ingerințe politice, banale posturi birocratice vânate de comportamentul neproductiv și ineficient al unor rent-seekers autohtoni. Cu această ocazie, putem conchide nesatisfăcuți: în afara unor cuvinte mari precum ,,autonomie bugetară”, ,,descentralizare”, ,,digitalizare”, nu întâlnim nimic notabil în practică pentru că unii oameni cu funcții sunt mai presus de legi, reguli și practici sociale recunoscute ca atare. Dacă profesorii dau examene, mai mult sau mai puțin concludente, pentru a deveni mai buni sau pentru a fi profesori în primul rând, inspectorii și cei aflați mai sus sunt numiți pe bază de încredere și sprijin politic personalizate, în baza unor calificări impuse de completarea unor documente la dosar, multe din acestea obținute în condiții care nu reprezintă obiectul niciunei verificări riguroase (sau, în fine, a unora de tipul celor introduse de Valeriu Nicolae).
Digitalizarea cu hârtii. În orice școală ați merge astăzi în România veti fi siderați de ,,dubla înregistrare” a tuturor documentelor, de la adeverințe plate la planuri greoaie de încadrare a normelor. Întâi pe hârtie, apoi digital sau invers, drumul e circular și redundant. Se cer tabele completate în Google Sheets și, de asemenea, tipărite în trei exemplare, cu sigiliul unității și semnătura directorului. Teama de digitalizare și doar atât ascunde scepticismul dresat, legat de orice documente scrise, tipărite sau online, al unui popor nărăvit cu oralitatea primară. Realizăm atâtea cópii la documentele existente, ,,conform cu originalul”, întrucât nu avem încredere în aplicarea legilor existente, iar cei în cauză apelează la dovezi suplimentare, în cazul în care are loc o eroare, cum ar fi scrierea greșită a unor informați, pierderea sau falsificarea lor. Semnătura și ștampila pe aproape orice document sunt menite a demarca responsabilitățile, care sunt asumate cu greu fără această constrângere formală prin semnătură. De aici provine greutatea de a obține semnături și avize în instituțiile de stat românești: de ce să ne grăbim a semna când putem amâna sau cere documente suplimentare? ,,Dar mai veniți și săptămâna viitoare, vă rugăm”.
Activități extrașcolare și extracurriculare pe post de școală în sala de clasă. Un mijloc de a diversifica oferta educațională, de a lărgi orizontul învățării și a deprinde neconvențional tot felul de competențe de viață a ajuns, în ultimul deceniu, un mod definitoriu al școlii românești bune. Sunt licee unde cad tavanele pe elevi și altele unde, din păcate, nu se găsesc suficienți profesori pentru a acoperi toate materiile școlare. Vorbim de alte licee unde programele Erasmus+ și deplasările de rigoare în străinătate acoperă săptămâni întregi din anul școlar, ocazie cu care ieșim în lume cu aceiași profesori și elevi fanion. Numărăm școli europene lângă altele rămase în 1950 ca nivel de modernizare și calitate a educației, profesorii necalificați roind în mediul rural. Sărbătorim cu fast într-un loc Ziua Europei în vreme ce în altele ne zbatem încă în toalete insalubre. Excesele și extremele definesc mai presus de orice un sistem incoerent, brăzdat de dezechilibre interne majore, de la unități de învățământ de elită, unde absolvenții de Bacalaureat trăiesc emoții în legătură cu standingul internațional actualizat al universităților unde vor ajunge să studieze, la altele, unde semianalfabetismul urcă la înălțimi nebănuite rațional și rata de promovabilitate la Bacalaureat este la pământ. Activitățile din Școala altfel și Săptămâna verde sunt o corvoadă financiară și logistică în cele mai multe județe din România, însă o plăcere, o trufanda educațională în marile centre urbane, unde elevii, stipendiați de părinți cu posibilități materiale superioare, se simt excelent sau ca-n vacanță, chestiune interschimbabilă la elevul român. Punem la dispoziție servicii educaționale înalte, pretențioase, de rătăciți mandarini est-europeni pentru unii și sub orice critică pentru cei mai mulți, abandonați în ignoranță crasă și nereguli administrative strigătoare la cer. În loc să apreciem efortul didactic al profesorului la clasă, am ajuns să premiem activități în plus, elementele auxiliare distractive și de loisir cultural înlocuind cerințele medii, dar decente, din școli, care nu se realizează, de fapt, convenabil după standardele actuale, asta dacă este cineva care și-ar pune serios problema calității educaționale dincolo de grile, punctaje, rapoarte de perfecționare și formare continuă și alte exprimări codate, dar care nu conving nici prin claritate, nici prin temeinicie, nici prin constanță, nici prin știință de carte adevărată.
Perfecționare și formare continuă pe fond de scădere a recunoașterii sociale a meseriei de profesor. Deși harul didactic și corectitudinea modului de lucru lasă de dorit în toate sensurile, câteva procente pe plus fiind compensate cu multele procente pe minus, ascunse neconvingător, cu toate că elevii României ies din ce în ce mai precar formați intelectual și civic din școli, niciodată nu s-a pus un accent atât de apăsat pe acumularea de diplome din cursuri, webinarii, conferințe naționale și internaționale etc. Avem dificultăți cu tabla înmulțirii, ajunsă chestionabilă din punct de vedere al eficienței (7×8? – google it!), ne exprimăm greoi și anapoda în scris pentru că se citesc cărți care nu fac parte din ,,repertoriul clasic” îmbâcsit (aici pot intra pe lunga lista a celor care nu citesc, decât cel mult pentru divertisment, atât Mircea Cărtărescu, cât și Ștefan Agopian) sau nu se citește nimic, nu promovăm un mod de exprimare și un set de cunoștințe medii, dar avem parte, în schimb, de oferta a zeci de cursuri pentru elevii cu CES, de parcă școala este destinată semnificativ muncii diferențiate, fără o serie de așteptări standard, și tratării unor probleme care, deși reale, pot fi integrate în cadrul unei pedagogii de masă, comune tuturor. Ne orientăm oportun asupra unor probleme majore, dar minoritare ca intenție, fără să luăm în seama că acestea s-au extins la masa elevilor din România. Profesorul actual se pricepe oficial, pornind de la cursurile cele mai recente urmate și absolvite printr-un certificat, la digitalizare, la lucru individual cu elevi aflați în situații de excluziune socială, la metode pedagogice cât mai inovatoare, însă resimte dificultăți de a preda la zi materia școlară, de a verifica acumularea de cunoștințe (da, școala se ocupă și de așa ceva, chiar dacă sună paradoxal astăzi) și la formarea de competențe, care derivă din primele, de a stabili o serie de reguli clare de conduită și purtare civilizată. Visăm să mergem pe Marte cu Elon Musk în naveta spațială și promovăm forme postmoderne de wellness, dar încă avem dificultăți să ne spălăm pe mâini după ce am folosit toaleta sau să ne salutăm politicos unii pe alții în interacțiunea de zi cu zi.
Concursuri și olimpiade școlare – o școală numai pentru premianți. Am interzis în unitățile școlare coronițele și decernările de premii cu panaș de odinioară, pe vremea când regimul ,,proletariatului învingător” se lansa în ierarhizări pe merite școlare mai mult sau mai puțin reale, fără ca aproape nimeni să deplângă nedreptatea principială a unui asemenea demers. Dimpotrivă, sunt mulți est-europeni, din generațiile mature, care își amintesc cu nostalgie de acele ceremonii pretențioase ca retorică și implicare emoțională, dincolo de vopseaua roșie a ideologiei oficiale. Acum nu mai practicăm sărbători atât de ,,discriminatoare” și ,,ofensatoare”, căci copilul de muncitor putea, fără să-i stea societatea în cale, să ia premiul I în fața odraslei primarului, a băcanului sau a vistavoiului lăsat la vatră din sat sau comună. Ne ferim de asemenea ,,demonstrații de forță” în prezent. Nu însă și de altele, cu care ne împăunăm în cel mai pur stil stahanovist: medalii de aur, argint și bronz la olimpiade internaționale, balcanice, naționale, județene, în care ne surprindem chicotind și lăcrimînd, uneori în același timp, în poze cu elevii noștri, noi, conducătorii politici ai învățământului românesc. Ce mai contează faptul că 99% din educația românească este departe de aceste clipe astrale de reușită excepțională? Ne confruntăm cu gravissime lipsuri, însă din fotografie defilăm cu crema cremelor educaționale. Nici nu are importanță media, numitorul comun, linia de mijloc din școlile românești când noi, politicienii din Minister, putem da o fugă până la presă cu medaliile altora la purtător. Dacă într-o comunitate de malgași săraci adunăm cele câteva sute de copii ai locului și îi verificăm preliminar la testele de aptitudini, 1% sunt virtuali matematicieni, chimiști, fizicieni, biologi et eiusdem farinae. Profesorii considerați buni în România, cei cu gradații de merit, se deosebesc în primul rând de ceilalți prin rezultate la olimpiade și concursuri, eventual nu acelea de unde majoritatea elevilor pleacă acasă cu o medalie, o cupă, o diplomă, cum se mai întâmplă. Degeaba ridici un elev de la 5 la 7 când meritele reale sunt ale celor care muncesc cu elevi de 9,80 în lupta de colos al absurdului pentru un 10 curat. Întocmai ca la punctul 3 de mai sus, am permutat adevărata școală a tuturor în școala de după școală a unora, una de antrenamente grele cu multă sudoare și efort în particular. E mai greu decât orice să fii normal decât supranatural ca elev în România.
Cum studiem religia în școli (18.10.2023)
,,BOR ar fi fost chemată să ilustreze cum pot fi reunite tradiția ortodoxă și intregrarea euroaltantică – la urma urmei, este garanția de securitate decisivă pentru statul român. Acest lucru nu s-a întâmplat, astfel că astăzi BOR se vede condusă de politica agresivă a Patriarhiei Moscovei, care, ca în timpul lui Stalin, se străduiește să obțină hegemonia în lumea ortodoxă. BOR nu se opune puternic acestui curent și nici nu oferă un sprijin susținut patriahului ecumenic, care respinge pretenția Moscovei de lider al ortodoxiei. Mai mult, patriarhia se află și sub presiunea exercitată de cercurile antioccidentale din interior, față de care conducerea BOR nu se poate delimita decât cu mare greutate”. (Oliver Jens Schmitt, Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, 1918-2023, editura Humanitas, București, 2023, p. 406)
Istoricul Oliver Jens Schmitt pune aparent corect punctul pe i în rândurile citate mai sus, cu mențiunea suplimentară că respectivele ,,cercuri antioccidentale” din cadrul Sfântului Sinod, sprijinite de suficient de multe fețe bisericești de la temelia ierarhiei încât să atragă atenția asupra existenței unui fenomen mai larg decât s-ar părea prima facie, nu au un cuvânt decisiv de spus în prezent, oricât de anevoioasă ar fi delimitarea de ele. Din momentul respingerii referendumului pentru familie prin neparticiparea masivă a populației adulte în 2018, BOR, deși încă puternică, se află într-un recul simbolic evident, pe care doar mișcările de trupe ale partidului AUR o țin la limita scufundării în abisul irelevanței în centrele urbane medii și mari. După scandalurile generate de membrii ai clerului precum Cristian Pomohaci, Corneliu Onilă în ultimul deceniu, de investigațiile financiare ale jurnaliștilor de la Recorder, sau de declarațiile anti-UE ale ÎP Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, din ce în ce mai răstite în ultimul interval, este limpede că BOR se află într-o scindare internă, pe care cearta din prima jumătate a anului 2023, desfășurată între cei care doresc un calendar pascal comun tuturor familiilor creștine europene și adepții tradiției ortodoxe naționale, nu a făcut altceva decât s-o sublinieze până la a deveni un fapt evident. Dincolo de zavistia între pro- și anti-occidentaliști în BOR, minorii din România studiază materia Religia în școli începând cu clasa pregătitoare până dincolo de împlinirea vârstei majoratului, în clasa a XII-a.
Ce învață elevii patriei la materia Religie, ivită ca emblema morală a vechimii strămoșești după 1989 din spuma mărilor anticomuniste, secate până atunci în România? În principiu, conform programelor școlare și a manualelor acceptate de Ministerul Educației, religia ortodoxă, cu sumare trimiteri la alte culte creștine și religii practicate peste tot în lume. Catehizarea ortodoxă este în concret o formă de propagandă religioasă a BOR, în numele națiunii române și a tradiției locale, ambele prezentate nebulos și întortocheat. În realitate, de prea multă vreme, încă de la jumătatea anilor 1990, ora de Religie în școlile românești este departe de a avea cuantumul de fanatism și îndoctrinare de care unele spirite laice, aflate în plină dominație generală a secularismului în societate, o acuză furibund în tot felul de contexte suprainterpretate, clădite din argumente reducționiste. În afara unor crâmpeie de seriozitate religioasă, dublată de o verticalitate lipsită de empatie pentru puterile spirituale ale elevului român, caz în care cadrul didactic trece de fanatic, lunatic și se acoperă de reclamații din partea părinților și a elevilor, cei mai mulți profesori de Religie au lăsat de mult garda jos. Sunt profesori cool cu care au loc ieșiri în Săptămâna altfel sau diriginți de treabă la liceu, profesori care dau note maxime cu ușurință și se feresc să supere pe cineva. În loc de curățare duhovnicească și idealul educațional național-creștin, cum încă mai visează utopic facțiunea antioccidentală din BOR, la rândul ei marcată de culpe și pete indelebile, ora de religie este socotită ca un opțional ce ar putea fi interesant, dacă profesorul ar fi în stare să problematizeze simpatic la liceu, să se joace inteligent la gimnaziu și să relateze povești didactice cu mesaj religios aluziv la clasele primare. Punctul de echilibru dintre studiile religioase și divertisment este dificil de atins și peste măsură de absurd în sine. Religia nu are misiunea de a distra prin definiție. Coroborat cu toate acestea, numărul de profesori harismatici în sens pedagogic, înzestrați cu temeinice cunoștințe de specialitate, pe deasupra fermecători și cumsecade ca oameni în viața de toate zilele, este la o zecime de procent luat din tot sistemul de învățământ românesc, indiferent de disciplină școlară, nivel și profil. Cum să pretindem atâtea virtuți pe fondul unei neputințe structurale nu numai a profesorilor de Religie din România?
Cu toate acestea, exact acest fenomen paradoxal, șocant și deranjant este cel cu care ne confruntăm. Religia face parte și în actuala lege a învățământului, promulgată în iulie 2023, din planurile-cadru și din trunchiul comun (cf. Art. 86, 87 din Legea învățământului preuniversitar Nr. 198/2023). Ca o derogare de la lege, elevii se pot retrage și înscrie la loc oricând de la Religie, pe considerente personale ale acestora sau ale părinților, oscilând între îmbrățișarea unei alte confesiuni creștine și a unei alte religii până la forme de agnosticism cunoscute de secole. Studiem sau nu religia ca urmare a completării unei cereri anuale din partea părintelui sau a elevului major, care își decid prin plebiscit educațional apartenența la religia ortodoxă. Prin urmare, materia Religie face și nu face parte din materiile școlare obligatorii în același timp. Atât forurile superioare ale BOR, care anual acordă avizul de cult profesorilor de Religie, cât și Ministerul Educației mențin vie această nestatornicie contradictorie, fără ca una din părți să aibă încă acea pondere determinantă care ar înclina decisiv talerele balanței. Totuși, indiferent de diviziunile imanente BOR-ului, faptul că profesorii de Religie au fost o prezență salutară în anii 1990 pentru ca trei decenii mai târziu să ajungă să fie lăsați fără protecție înaltă în fața sensibilității (anti)religioase libere a societății românești pledează pentru o tendință de laicizare pronunțată. De ce nu are loc ruptura decisivă? De ce încă se tărăgănează o situație ambiguă pe fond? Așa cum locul de muncă al cadrelor didactice de Religie este conectat nu doar la bugetul de stat, deși se întâmplă mai ales asta, în urma dreptului câștigat după 1990 de a școlariza mii de viitori absolvenți în facultățile de teologie, ci și la barometrul de satisfacție al beneficiarilor direcți și indirecți ai educației, părinți și elevi deopotrivă, de ce nu se aplică aceeași laxitate și în ceea ce privește fondurile publice ale BOR? De ce cetățenii cu drept de vot din România nu sunt întrebați dacă doresc sau resping finanțarea cultelor din banii lor? Parohiile să revină exclusiv în sarcina comunității creștine, nu a bugetului de stat, iar în felul acesta separarea dintre stat și biserică să fie deplină, devenind astfel occidentali pe model neoprotestant sau catolic tout court.
Din punctul nostru de vedere, ieșirea dintr-un impas căutat, voluntar și insidios se realizează fie prin transformarea materiei Religie dintr-una oximoronică, anume obligatoriu-opțională, cum se întâmplă în prezent, în Istoria religiilor, de la care elevii nu se pot înscrie și retrage după voie, la fel cum se petrece cu restul materiilor școlare din trunchiul comun, fie prin desființarea statutului actual ambiguu al materiei Religiei, decăzută de drept la rangul unui opțional, fluctuant și volatil an de an. Cel mai probabil soluția va fi căutată pentru unul sau altul din cei doi poli existenți de către următoarele legislaturi. Cum însă indistincția este temelia acțiunilor reale ale partidelor politice românești, este posibil să ne imaginăm și un alt cadru de referință pentru disciplina de studiu Religie. Profesorii de religie pot fi obligați prin curriculumul național să predea modular elevilor religie: în clasele mici părinții pot opta între ,,Cântecele și jocuri cu tematică religioasă”, ,,Religia ca poveste și pilde”, ,,Religia distractivă”, ,,Ce sărbători au creștinii?” și altele asemenea, adaptate vărstei etc., la clasele de gimnaziu ,,Creștinismul și alte religii”, ,,Familii creștine”, ,,Ortodoxie, catolicism, protestantisme în istorie”, iar la liceu putem merge pe categoria grea a ,,Creștinism și științele naturii”, ,,Monoteisme și politeisme”, ,,Ateismul științific – dileme și controverse recente”, ,,Atei, agnostici, deiști”, ,,New Age și creștinism”, ,,Teologie și filosofie în secolul al XXI-lea” etc., care cu siguranță vor antrena mințile adolescenților români mai mult decât o face catehizarea nereușită și abandonată pe mari porțiuni din momentul actual. Această lărgire a câmpului religios ar reprezenta cu siguranță o piatră de încercare pentru profesorii de Religie, care ar respinge o asemenea propunere nu doar din considerente teologice, ci și psihopedagogice, simțindu-se în ambele cazuri depășiți de complexitatea cerută actului profesoral. Înaltele fețe bisericești ar decreta imediat anatema asupra ideologizării religiei ortodoxe, proclamându-se ultima redută de apărare a neamului pravoslavnic în fata atacului nemilos al corectitudinii politice și comunismului occidental. Doar elevul român ar vrea să plece acasă mai repede, sătul de atâtea materii și de nădufurile adulților fanați. Părinții români s-ar diviza în scurt timp între cei care ar rememora duios cum se învăța ,,pe vremea lor”, într-un illo tempore prezumțios, și cei care ar aprecia diminuarea orarului școlar la jumătate pentru ca cei mici să aibă timp de o activitate extracurriculară particulară, iar elevii din ciclul superior de o meditație pentru admiterea la universitate în străinătate, la medicină sau la academiile MApN și MAI, cele care asigură un loc de muncă retribuit decent și stabil întrucât interesul național poate exista în orice formă, până și la o națiune cu o identitate incertă. Ceilalți copii, majoritatea tăcută cu venituri de subzistență în familie, ar sta cuminți acasă sau, bucuroși de timpul liber aflat la dispoziția lor, picat parcă din cer, ar umbla mai mult pe afară, unde ar învăța câte ceva din ,,școala vieții” și bucuriile ei multiple, de la celebrele ,,aparate” la bazele economiei de piață informale, unde dealerii cu simț antreprenorial zburdă în libertate sub ochii blajini și recunoscători ai poliției.
Această ultimă ipoteză se verifică cel mai rapid dintre toate, fără a mai aștepta tăvălugul viitorului. În Anexa la Ordinul MECS Nr. 5232/14.09.2015, modificat de Ordinul nr. 3218/16.02.2018, privind aprobarea Metodologiei de organizare a disciplinei Religie în învățământul preuniversitar, încă în vigoare în octombrie 2023, Art. 10 și 11 vorbesc pe larg despre necesitatea ca școala să pună la dispoziția elevilor care nu doresc să studieze Religia alte activități educaționale, coordonate de cadre didactice într-un spațiu și orar prestabilite din timp, pentru ca imediat la Art. 12 să aflam că dacă elevul refuză și aceste activități ce umplu un gol, considerate ca egal de rizibile celor din ora de Religie, angajații școlii sunt, în cele din urmă, exonerați de orice răspundere. Elevii pleacă acasă, la antrenament, la ora de înot, la meditația de chimie sau biologie sau se pot opri oriunde doresc între școală și casă, departe de orice suflu religios și tentație numinoasă.
Meritul în educația românească (6.11.2023)
În data de 8 septembrie 2023 s-a emis OME cu Nr. 6.238, care reglementează, printre altele, bursa de merit educațional. Ne-am fi așteptat la o oarecare parcimonie în folosirea fondurilor publice în condițiile unui deficit bugetar destul de ridicat după standardele europene, dar, având în vedere că anul electoral 2024 bate la ușă, politicienii României bat la rândul lor din picior și distribuie sume apreciabile categoriilor sociale vulnerabile (cuvântul este, din păcate, corect ales și întrebuințat, dacă ne gândim la sutele de mii de părinți care sunt plecați temporar în străinătate la muncă, dar și la natura nivelului de trai de care se bucură cei mai mulți cetățeni români), altfel spus, minorii țării, viitorul ei de aur, prin intermediul cărora posibilul votant poate fi sensibilizat, mângâiat duios pe creștet și, nu în ultimul rând, înșelat nici măcar cu cinism, ci pus la colț cu o nerușinare autohtonă tipică, învechită în rele, pe care opinia publică o încurajază ca marcă a succesului social. Una vorbim la Bruxelles, unde ne ploconim mieros și acceptăm orice regim de austeritate, indiferent de natura surselor ideologice din spatele politicilor economice unionale, alta facem acasă, unde strecurăm pe repede înainte orice este de interes politic imediat în hotărâri de urgență sau în ordonanțe ale guvernului, în ordine de ministru etc. Mentalitatea politicianului român este cea a unui președinte de asociație de proprietari la bloc dintr-un oraș mare, președinte care umflă necesarul de detergenți ai scărilor disponibile, înspumate și parfumate excesiv, în speranța că luna aceasta își va curăța podelele din apartament pe gratis. ,,Păi, ce, eu sunt președinte în schimbul a nimic? Lasă să înțeleagă și ăștia cine-i stăpânirea”. Samavolnicia este adânc cuibărită în mentalitatea oricărui personaj vremelnic, dar cu ceva autoritate oficială la români.
Pe fondul acestei grabe de a emite hotărâri pentru a câștiga puncte politice, bursa de merit școlară este definite ca acordând-se la ,,minimum 30% din elevii din fiecare clasă de gimnaziu și liceu dintr-o unitate de învățământ” (Art. 7, (1) din OME Nr. 6.238). Elevii din clasa a V-a primesc bursa de merit în funcție ,,de notele obținute (…) pe parcursul primelor două intervale de învățare din anul școlar în curs” (Art. 7, (1), b), OME Nr. 6.238), iar cei de clasa a IX-a ,,în ordinea descrescătoare a mediilor de admitere în învățământul liceal sau profesional” (Art. 7, (1), c), OME Nr. 6.238). Considerând faptul că primele două module nu s-au încheiat, ne-am aștepta, pe cale logică, să ne lovim de două situații neplăcute, ambele simultan, dar cu ponderi variabile în ansamblu: pe de o parte sunt elevi de gimnaziu și liceu ale căror medii depășesc ușor media 9,50, iar aici ne gândim la minoritatea instituțiilor de învățământ reputate pentru numărul de premii obținute la olimpiade și concursuri școlare, caz în care până și un sfert din elevii unei instituții de învățământ gimnazial sau liceal se pot califica pentru suma de 450 de lei pe luna per capita, pe de altă parte, există unități de învățământ unde performanțele educaționale sunt modeste, iar cei 30% cu bursă de merit pot include elevi cu note sub 5. Pe deasupra, nu este greu să ne imaginam și un caz ipotetic hibrid, în care un elev de la o clasă cu rezultate slabe capătă bursă de merit cu o medie generală anuală între 6 și 7, iar alți colegi din aceeași instituție de învățământ, dar din alte clase, cu medii până în 9,50 (pragul de merit stabilit în anii anteriori), nu se încadrează în primele 30% din mediile organizate ierarhic ale colectivului clasei din care aceștia fac parte. Toate aceste presupuneri legitime, care conțin un indice ridicat de platitudine, au trecut cu siguranță prin mintea celor care au elaborat și aprobat respectivul OME, însă socoteala politicianistă de a obține ușor voturi de la un electorat cu speranțe puține și furii multiple a contat mai mult în luarea unei decizii nu numai eronate, ci și ridicole prin consecințele sale imediate. Cum să creăm un cadru legal în care media 4 este un merit? Meritocrația educațională nu înseamnă prea mult în România – asta ca să ne ferim a spune lucrurilor pe nume. Piața muncii autohtonă este deficitară atât cantitativ, cât și calitativ la majoritatea capitolelor. Un specialist cu experiență în resurse umane din piața românească ar putea nu numai confirma, ci și susține cu o mulțime de cifre, proiecții și chiar anecdote un asemenea verdict de interval istoric. Una peste alta, a decreta meritul educațional și a pune în mișcare finanțele statului prin ordine de ministru gândite pe genunchi fac parte din practicile deja cunoscute, încercate de prea multe ori și, în definitiv, falimentare ale statului român (dar poate statul da faliment când ne putem, în schimb, îndatora organismelor internaționale creditoare?), aflat la discreția unor aleși votați democratic, e adevărat, dar în curs de a fi confirmați sau respinși la tururile de scrutin din 2024.
Însă pentru a înțelege dimensiunea reală pe care bursele de merit, aplicate unor elevi cu performanțe educaționale scăzute, o înglobează, știrile recente ne arată de unde provin bursele de merit sub nota 5. E vorba și de elevii care au fost proaspăt admiși la liceu, nu doar de cei care nu învață prea mult de la un an la altul. Media 4 le permite atât obținerea unui loc eligibil la liceu în anul 2023, cât și bursa de merit[1] (îmi venea să scriu bursa de medie întrucât media face meritul). Este splendid că sistemul românesc de educație îngăduie asemenea note de admitere în liceu. Cu siguranță vinovați sunt profesorii, ale căror exigențe obsolete și nerealiste, nu tocmai adaptate pieței muncii, unde predomină muncile înalt calificate (sic!), sunt responsabile pentru aceste note mici. De altminteri, poate și materia de Evaluare Națională ar putea fi subțiată încă și mai mult pe acest fond de note de admitere la liceu sub standardele recunoscute ca fiind suficiente. În felul acesta, colegiile naționale de elită ar permite o creștere a ultimei medii de admitere de la 9,50 la 9,90, iar în viitorul nu tocmai îndepărtat la 9,99, tendință din ce în ce mai pregnantă în ultimii 15 ani, în vreme ce anumite licee profesionale și tehnologice, în loc să califice elevi cu note sub 5, ar lucra cu aceeași elevi, cărora le acordăm suplimentar și burse de merit, cu puțin peste această notă minimă de trecere. Este ușor a îndeplini această distopie a meritului educațional: coborâm standardele cerințelor de la examenele naționale, iar, în acest fel, se adună la vârf procentul elevilor care învață, cei care ajung să se confrunte cu diferențe insignifiante și irelevante de pregătire, la nivel de zecimi de sutime, pentru admiterea într-un liceu de prestigiu. Ceilalți, care de-abia au competențele minime sau nu le au, de fapt, aproape deloc, intră la rândul lor într-un liceu, unul cu elevi ,,reziduali”, pentru a folosi terminologia sociologului Lazăr Vlăsceanu. Iar, colac peste pupăză, statul român le acordă burse de merit primilor 30% ca medie în fiecare clasă. Bănuiesc că avem măcar dreptul de a fi mirați de aceste anomalii căutate, nu accidentale, pe care, la presiunea amuzată a presei, cineva le va corecta din mers. În definitiv, unitățile de învățământ din România au fost informate că au obligația de a-și tăia din bugete cât mai curând și de a face economii la consumul de curent, apă, hârtie igienică, hârtie de tipărit alte multe hârtii (în ce stadiu ne aflăm cu digitalizarea?), dosare cu șină, bibliorafturi, ștampile cu tuș, pixuri, creioane, radiere și alte mărunțișuri care contribuie la gaura bugetului de stat mai mult decât proasta guvernare.
Între timp, pe un website dedicat educației, una din cele mai reputate platforme online din România, suntem informați că din suma de primă didactica, 450 de lei – cuantumul de bursă de merit a unui elev într-o lună – pot merge și pe frigidere și congelatoare, dacă profesorii completează suma respectivă din buzunarul lor[2]. Iată o ,,nevoie didactică” stringentă, în sprijinul căreia statul român acționează cu multă înțelepciune. Primum vivere deinde philosophari scrie pe frontispiciul școlii românești. Pe lângă școala formală, rece și plictisitoare, are loc a doua pregătire, cea a școlii vieții.
[1] A se vedea https://www.edupedu.ro/burse-de-merit-de-450-de-lei-pe-luna-pentru-136-de-elevi-cu-medii-sub-5-din-bistrita-nasaud-anunta-inspectoratul-scolar/, https://www.edupedu.ro/peste-120-de-elevi-de-clasa-a-ix-a-din-judetul-gorj-vor-primi-burse-de-merit-pentru-medii-sub-5-in-valoare-de-450-de-lei-pe-luna-transmite-inspectoratul-scolar-judetean/.
[2] https://www.edupedu.ro/un-lant-de-magazine-anunta-ca-din-prima-didactica-profesorii-isi-pot-cumpara-si-frigidere-daca-pun-diferenta-de-pret-categoriile-de-produse-eligibile-pentru-cei-1-500-de-lei-cardurile-sunt-valabi/
Revizuirea punctelor esențiale din educație (5.12.2023)
În capodopera distopică Eu, Supremul, scriitorul sud-american Augusto Roa Bastos sugerează într-o scenă sinistră destinul popoarelor asuprite, în afară și pe dinăuntru, din istoria tulbure a Americii de Sud: sinecdoca se referă la un pui de pisică, pe care barbarul dictator Jose Gaspar Rodriguez de Francia, personaj politic real, un monstru de inteligență autocentrată și bestialitate vicleană, îl ține ascuns de alte vietăți și de lumina sfântă a soarelui de la naștere până la vârsta de trei ani, când, biet animal cu instinctele amorțite, este aruncat, spre confirmarea stăpânului care crede a controla firea propriului popor prin arbitrar și inginerie socială, în mijlocul unei gropi cu șobolani hămesiți. Rezultatul nu este greu de bănuit pentru oricine. De multe ori putem spune că și poporul român actual, lăsat de izbeliște și jucat pe degete de propria neștiință și nevolnicie dovedite după 1989, este asemenea unui pui de pisică din parabola paraguayanului Roa Bastos. Națiunile sunt, firește, mai numeroase decât un membru singular al speciei și, de aceea, suferința și pierderile se amortizează relativ nedureros, chiar dacă acestea nu își pot reveni cultural, economic și politic decenii sau chiar secole de-a rândul, minoratul constituindu-se într-o tară identitară, într-o ,,groapă de fundație” absurdă, ca în romanul corintic al rusului Andrei Platonov, în care muncitorii sapă pentru un viitor pâclos în care nu mai cred realmente și pentru o idee pe care, în răstimp, au uitat-o pe deplin.
România de astăzi este în interior o societate fără busolă, pe care până și noi, victime, torționari și vinovați deopotrivă, o recunoaștem în bancurile dulci-amărui cu care defilăm fără jenă în spațiul public. Din afară, se face paradă de europenism și integrare culturală și economică în Uniunea Europeană. Străinii buni apreciază intențiile localnicilor de a-i imita, dar maimuțăreala trufașă și lașă nu poate să le scape. Cu toate acestea, rolul nostru îndoielnic, eminamente vulnerabil, de baricadă ultimă a Europei centrale în fața avansului de la est ne mai animă instituțiile de stat, inerte, superficiale, pierdute în inconsistență și insignifianță, blocate pe un pilot automat îngălbenit de acum 20-25 de ani. Integrarea socio-economică este aproape deplină, însă rezultatele pozitive nu se văd decât în câteva orașe, mare parte a societății trăind de pe o zi pe alta, abandonată de capitalismul global, în care nu știe ce să facă în afara meseriilor repetitive și prost plătite, din care nu se poate stoarce decât puțină plusvaloare. S-a emigrat suficient, iar nici Occidentul nu o duce strălucit din punct de vedere al creșterii economice în clipa de față. O încercare de a căuta o soluție ameliorativă pe termen lung ar consta în investiția vizionară în educație. Burse sociale consistente, injecții de capital de stat în zonele sărace ale României pentru îmbunătățirea infrastructurii și personalului școlare, o politică demografică coordonată de la centru, salarii atractive pentru cei mai buni absolvenți din universități integrați în învățământ, toate acestea în speranța că un grad ridicat de educație ar putea, la un moment dat, neprecizat în timp, ce-i drept, să ducă la dezvoltarea materială a societății și, implicit, a națiunii române. Fie că vom deveni un județ al Uniunii Europene, cum se preconizează, fie că vom rămâne relativ suverani, o societate în care inteligența și caracterul sunt cultivate serios în școli poate spera la bunăstare, la pace și la o prosperitate moderată. Însă, la noi, baterea pasului pe loc și simulacrul jenant din multe puncte de vedere, la care ne pretăm din a doua jumătate a anilor ’90 ai secolului trecut, continuă nestingherite, de nimeni amendate în afara facil discernabilei sărăcii românești. Ne indignăm cu furie la ceea ce considerăm ciudățeniile lumii occidentale și ne speriem la problemele lor reale, accentuate în ultimele decade, de la emigrația fără integrare eficientă la dizolvarea familiei tradiționale, pe fond de îmbătrânire generală și stagnare macroeconomică, dar nu ne place să observăm că Vestul încă deține o clasă de mijloc prosperă, o sferă publică relativ funcțională, o industrie oarecare, o cultură locală interesantă pe alocuri, în timp ce noi suntem, pe mari porțiuni, ancorați în deșertul haotic nouăzecist, al capitalismului periferic de Lumea a Treia, pe care l-am rezolvat doar parțial (sau alții au realizat-o pentru noi) în București (și pseudojudețul Ilfov, de fapt, marele cartier rezidențial al capitalei), Cluj, Iași, Craiova, Timișoara, Constanța, Sibiu, Brașov și probabil enumerarea se epuizează curând. Mai abitir decât buticarii de cartier sau comercianții mărunți din mediul rural, mai deplorabili decât micii fermieri și zootehniști ,,de cumetrie”, mai răi decât proprietarii de firme de transport regionale, care-și încă plătesc angajații la negru, de departe, angajații statului, porecliți ironic bugetari, în lipsa de altă identitate certă, participă, sub bagheta unor politicieni ipocriți, corupți și slabi, aserviți din oficiu unui Occident pe care nu-l înțeleg și căruia nu sunt deloc în stare să-i opună o altă viziune europeană, dar românească, la înapoierea colectivă a României. ,,Agenți ai reacțiunii”, cum s-ar fi zis pe vremuri, dar de data asta trecutul spre care trag este altul, cel moștenit din descompunerea anilor ’80 și anarhia anilor ’90, angajații sau lucrătorii statului român nu-și iubesc în fapt țară și nu-și tratează profesionist semenii.
Avem o nouă și proaspătă lege a învățământului preuniversitar și alta a celui universitar din iulie 2023. Se presupune că s-a lucrat la ele ani de-a rândul, sub egida programului România educată, care abia prin această lege capătă concretețe, vizibilitate și credibilitate. Carnea legii se așază, pare-se, pe scheletul de titan al proiectului România educată. Suntem deja în întârziere cu redactarea procedurilor și a regulamentelor care ar trebui să completeze legile sistemului de educație româneasc. Și totuși, nici nu s-a uscat bine cerneala pe textul acestor două legi că Legea nr. 296 din 26 octombrie 2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru asigurarea sustenabilității financiare a României pe termen lung anulează măcar în parte calendarul implementării Legii învățământului preuniversitar Nr. 198 din iulie 2023. Printre altele, dispariția sau reformarea radicală a inspectoratelor județene, de sector și cel al municipiului București se amână după 1 ianuarie 2025, când responsabilitatea aplicării Legii învățământului preuniversitar Nr. 198 cade în sarcina unui alt guvern, nenăscut, și unor alte partide politice decât cele de acum (sau poate aceleași, spun sondajele, dar cu alte mize decât acum). Cu siguranță, un alt președinte va dirija din umbră viața politica românească, acaparată de recuzita sa uzată. Cel mai probabil legea va suferi atâtea amendamente și adaosuri prin hotărâri de guvern și de ministru încât forma sa inițială, despre care nu se știe încă prea multe în unitățile de învățământ din prezent, va ieși complet modificată sau anevoie de reconstituit în forma sa originară.
De ce au primit inspectoratele școlare clemența din oficiu a guvernului actual? Se poate răspunde în mai multe feluri, dar cel mai dureros este motivul central: pur și simplu examinarea imparțială, eficientă și corectă de către un corp de inspectori școlari nu se poate realiza organizat și predictibil în România. Această neputință structurală de mult confirmată, pe care A.R.A.C.I.P.-ul, care ar fi trebuit în mare măsură să înglobeze sarcinile de lucru ale fostelor inspectorate de la 1 noiembrie 2023, o împărtășește, a determinat prelungirea cu un an și câteva luni, poate chiar mai multe, reforma de (pe) hârtie a educației. Apoi, vin la rând motivele intrinseci, mai puțin relevante, dar esențiale în sistemul românesc de învățământ: teama de a pierde controlul birocratic asupra școlilor, descentralizate doar în plan discursiv, lipsa unor pârghii certe de a plasa în poziții politice, remunerate substanțial față de volumul de muncă impus, cei mai fideli profesori și directori din sistem, recompensarea membrilor de partid harnici în a face servicii personale și devotați unei grupări de interese sau măcar unor persoane cu influență certă pe culoarele vreunui partid aflat la putere. Acestea ar fi rațiunile din spatele acestei derogări de natură politică imediată. Altminteri, inspectoratele nu mai funcționează normal de zeci de ani, pierdute pe lungul drum spre europenismul din rapoarte și din devizele grase de deplasări în străinătate cu scop didactic și pedagogic la nivel oficial: cele mai multe inspecții de specialitate se îndeplinesc de ,,armata de rezervă” a metodiștilor, unii din aceștia mai solid pregătiți și mai onești decât inspectorii în funcție (slavă meritocrației!), iar cele mai multe școli sunt prin conducerea lor fie ocazional brutalizate verbal de inspectorii de management educațional sau de resurse umane, care cer pe gură ceea ce nu pot ordona în scris, căci legea este alta, fie ocolite cu grație dacă directorii sunt foști inspectori sau, desigur, defilează sub acoperire, blindați politic, școlile funcționând în provizoratul impus de o mână de inspectori care nu au trecut un examen de ocupare a funcției (de parcă organizarea acestuia nu ar putea fi la rândul ei coordonată în folosul ,,oamenilor noștri”) și care se schimbă între ei de la o guvernare la alta cu viteza cu care cad și se creează guverne, adică la maximum doi-trei ani. Practic și reducând totul la esență, inspectoratele nu lucrează nici la 10% din capacitățile lor teoretice, înscrise în lege și subînțelese din regulamentele și metodologiile impuse de Ministerul Educației. Presupunând prin absurd că Legea învățământului preuniversitar Nr. 198 din 2023 ar fi găsit funcționărimea statului român într-o stare ceva mai puțin lamentabilă, defetistă și pensionabilă decât în prezent, reformarea inspectoratelor prin inaugurarea unor direcții județene sau municipale, cu sprijinul unui A.R.A.C.I.P. supradimensionat și cu puteri sporite, s-ar fi izbit de un zid de piatră inexpugnabil: unde s-ar fi găsit personalul suficient de specializat și recunoscut ca să livreze reforma mult dorită pe cale orală? ,,La vremuri noi, tot noi” sau, de asemeni, în cuvintele nemuritorului Caragiale, nu Gambetta, ,,o clientelă pleacă, alta vine”, de regulă, aceeași, dar altfel așezată în birouri și în funcții. Resemnați, conchidem înțelept: cu sau fără noua lege, amânată pe unele articole sau grăbită în privința altora, rezultatul ar fi cel mai degrabă același, poate chiar mai rău decât starea de fapt actuală. Până la urmă, cum să produci schimbarea așteptată (de cine, mai precis?) cu oameni neașteptat de cunoscuți, hârșâiți în bune și mai ales în rele, care ar trebui să se schimbe peste noapte din temelii, din fibra lor genetică, din formarea lor îndelungată, mai ceva decât un saltimbanc între două numere pe scenă?
Părinți și copii – educația de pe lângă școală (18.12.2023)
,, – Domnilor, a început să semene a balamuc, – observă el cu glas tare”. (I. S. Turgheniev, Părinți și copii în Opere, vol. 3, ECR, București, 1955, p. 214)
Citatul din Turgheniev, care nu captează nici pe departe geniul luminos al scriitorului rus, nu se poate folosi oricum și oricând fără riscuri. O oarecare prudență ne împinge la a contextualiza nebunia vremii noastre, care nu este despre progresismul nihilist occidental, cel puțin nu în România, deși sunt voci, unele organizate în partide politice cu șanse mari de a câștiga măcar în parte alegerile electorale din 2024, care susțin cu tărie, acuzator, influența occidentalismul pronunțat al politicilor noastre de stat, atipice poporului român. Se tună și se fulgeră împotriva Occidentului în aceste locuri clarobscure de adunare, dar cum arată românitatea noastră nu ni se spune. E secretul cel mai ferit și mai fertil speculativ al națiunii. Dar ce este specific poporului român? Ce ne definește pe noi în lumea aceasta largă, care este pe cale să ne înghită, cum unii cred că s-a și întâmplat deja, cu obiceiurile ei străine nouă? Înainte de a încerca să creionăm un răspuns la aceste interogații riscante, să îi povestim binevoitorului cititor cum se vede familia românească din școală. Întâi de toate, nu e nici prea creștină, nici numaidecât tradițională. Cucernicia și pravoslavnicia sunt adesea de operetă și izvorăsc din superstiție. Timpul este cel al actualității imediate, cu toate că vom face apel și la ceva diacronie fiindcă suntem formal de cel puțin 15 ani țară membră a Uniunii Europene. Am ajuns la vârsta adolescenței noastre paneuropene.
Pentru cineva care își petrece aproape zilnic, ani de-a rândul, viața vigilă în compania copiilor de școală, ceea ce se poate observa cu ochiul liber îmbie la reflecții și gânduri nu tocmai senine cu privire la viitor. E vina privirii că obiectul ce se expune nu corespunde așteptărilor noastre optimiste? Mai degrabă renunțăm la viziunea trandafirie decât la viață așa cum este. Dacă școala pe care o avem în minte s-ar referi la o instituție pierdută și izolată în mediu rural, într-o zonă depopulată și îmbătrânită, cu șomaj care nu coboară sub 50% printre cei de vârstă medie nici în sezonul agricol și cu ajutoare sociale care protejează minimal împotriva foamei, atunci da, este de înțeles de ce am putea fi mâhniți și depresivi, însă nu despre asemenea zone uitate de lume și de activitatea economică modernă va fi vorba. Nicidecum. Obiectul nostru de referință se referă la școala medie din orașele mari, acolo unde s-a închegat viața socială a României europene, unde s-au renovat și modernizat școli cu bani europeni și unde s-au implementat programe europene de perfecționare profesională în cariera didactică a profesorilor, respectiv la o ,,comunitate școlară” din București (colectivitate ar fi termenul just întrucât comunitatea implică atașamente trăite și credințe spirituale comune, ceea ce nu se întâmplă conștient la noi – poate atavismele și reacțiile inconștiente să formeze acel ethos românesc nedeslușit, deși ontogenia repetă filogenia, nu istoria națională), una ca oricare alta din capitala țării noastre europene.
Cum sunt părinții dintr-o asemenea școală medie și care sunt relațiile lor cotidiene, nu doar birocratice, cu această instituție de educație a statului nostru? Depinde care și câți dintre ei sunt examinați – s-ar putea spune spontan. Să procedăm metodic de jos în sus, în funcție de gradul lor de apropriere sau de distanțare simbolică de școală și de sarcinile ei.
Cei mai înstrăinați de școală sunt părinții ai căror copii nu-i văd aproape niciodată pe progenitorii lor direcți. De ce se întâmplă astfel? Părinții nu locuiesc sub același acoperiș cu odraslele lor decât în vacanțe, când copilul lor se bucură de vizita mamei și a tatălui (uneori pe rând întrucât emigrația sporește ponderea familiilor monoparentale pretutindeni) sau când progenitura merge în Spania, Italia sau Anglia să conviețuiască două săptămâni în atmosfera sănătoasă a unei familii, pe care de obicei acești copii nu o au sau o suplinesc cu greutate bunicii, bunica sau bunicul încă în viață, fără de care s-ar simți singuri pe lume, orfanii nebăgați în seamă ai patriei române. Până și în cel mai prosper oraș al României sunt unități școlare unde copii cresc fără nici un părinte, doar cu unul sau se află în grija bătrânilor casei în proporția considerabilă de circa 20%. Statisticile sunt cosmetizate pozitiv în jos pentru că școala trebuie să furnizeze adresa de rezidență exactă și datele din cartea de identitate actualizată ale părinților plecați din străinătate: politicianule român, te întrebăm, de ce ordoni școlii să ducă la îndeplinire o inspecție demografică și locativă pe teritoriul altor state (europene), de care nu s-au achitat, totuși, poliția de frontieră sau pur și simplu poliția statului român când acești cetățeni au trecut granița, liberi, dar nu eliberați de griji? Cum să faci rost de asemenea informații de la românii care au plecat de aici, cei mai mulți din ei din pricina sărăciei, adică ,,a nevoilor și a neamului”? Puțini sunt cei care se expatriază de bunăvoie. Care o fi procentajul real al celor care emigrează sezioner în zonele dezindustrializate ale României sau trăind în continuare din agricultura de subzistență? Sigur mult mai mare decât în orașele dezvoltate. Prin urmare, pentru acești copii părinții nu există decât sub formă de dor și amintire, bani pe card și cadouri ocazionale. Ei nu vin la școală să verifice situația la purtare și învățătură a urmașilor lor sau o fac extrem de rar. Rata crescută a abandonului școlar, a sarcinilor neprevăzute înainte de majorat, a analfabetismului funcțional și a violenței în școli, dar și a consumului de stupefiante își are originea în această populație școlară care crește fără prezența tutelară a părinților în casă, refugiați economic la doua-trei ore de zbor de casă. Dar care casă? Vatra neamului românesc, ne vor spune niște demagogi ticăloșiți din parlament, ahtiați după voturile plebei proletare, pe care o disprețuiesc cu tărie în sinea lor și căreia îi doresc să rămână înapoiată și slabă.
A doua categorie largă de părinți sunt semiindiferenții, nehotărâții, scârbiții de serviciu, ignoranții descumpăniți vizavi de școală. Sunt cei care pe care profesorii îi cheamă la școală pentru a le explica problemele ivite în educația formală a celui mic: nu-și face temele (,,Nu am timp să-l ajut și așa sunt multe pe care nu le mai țin nici eu minte. La ce-i folosesc până la urmă?”), înjură și îi lovește pe colegi (,,Haideți, doamnă, și alții nu fac la fel? Copilul meu nu răspunde niciodată neprovocat. Acum, înjură, ce vreți? Aude de pe stradă. Sunt și ei copii, se mai joacă și ei, hai să nu exagerăm…”), vorbește injurios și amenințător cu profesorii (,,Și doamna nu-l lasă în pace, să vă explic eu. Îi cere mereu caietul și numai pe al meu îl ascultă. Ce, nu sunt și alții în clasă? Și de ce i-a spus că scrie cu picioarele în caiet? Sau că nu și-a făcut de două ori temele? Nu toți scriem frumos. Așa se vorbește?”), nu ia note minimale de trecere (,,Nici eu nu am fost premiant la școală, dar nici așa. Dacă elevul face acolo ceva, de ce să-i distrugem viitorul cu o corigență? Nu putem fi și noi mai înțelegători? Eu știu că nu învață, dar avem cam multe pretenții, părerea mea”), ajunge la un liceu slab, cu o medie la Evaluarea Națională sub 5 sau nu promovează examenul de Bacalaureat (,,Eu i-am băgat meditații. Acum, ce să fac? Atâta s-a putut. Nici noi nu am fost primii la învățătură. Să ajungă să lucreze undeva și sunt mulțumită. Mai are ocazia să dea un examen”). Și mai sunt aceia, între cobe și chibiți, care fie consideră că totul e terminat (,,Ce a ajuns școala azi? Ăștia sunt profesori?”) sau că trecutul strălucește în solzi de aur (,,Ce era pe vremea mea! Școală se făcea, jar mâncam dacă nu eram cuminți”). Numitorul comun al acestui tip de părinte, care se ridică la 50% din cei existenți, se rezumă la ideea contradictorie, deși explicabilă în societatea aceasta a noastră, bătută de vânt și măturată de ploi istorice, că școala nu e așa relevantă pentru devenirea ta ca adult (,,Important e să te descurci, să știi să îți aperi dreptul tău…”), dar că diploma de absolvire a orice poate fi utilă la un moment dat când vrei să te angajezi sau să promovezi în treaptă, grad și spor de salariu. Nu ne place școala și desconsiderăm aroganți conținutul ei gnoseologic, dar nici nu ne deranjează să fim omologați de aceeași școală pe care, altfel, nu dăm doi bani din vârful buzelor.
Cei 25% din părinții școlii care țin în viață instituția școlară peste tot, oameni îndeobște de bun-simț, de multe ori modești temperamental, cu școli relativ serioase terminate la timp și cu locuri de muncă stabile și onorabile, care își iubesc copiii fără zgomot și manifestări publice deplasate, se află într-un conflict capricios și frivol cu jumătatea celor descriși în paragraful de mai sus. Sunt câteodată dialoguri care amintesc de ședințele asociațiilor de proprietari cu apartament la bloc, chintesență a spiritului românesc contemporan (sau poate dintotdeauna, dacă citim cu atenție Moromeții), atras irezistibil de aluzia insultătoare (,,Vezi-ți de copilul tău! Măcar al meu vine la timp acasă, nu umblă aiurea pe străzi cu oricine”) sau de laudă deșănțată (,,Îi cumpăr cele mai scumpe haine. Un tricou face cât tot ce au alții în dulap. Are tot ce îi trebuie mai mult decât oricare alt copil, dacă mă întrebați pe mine. Mă ocup de el. Nu-l trimit la școală să mă facă de râs”) ori de câte ori ne lovim de indolență în învățare, comportament antisocial sau acte de indisciplină. Profesorul diriginte are sarcina dificilă de a evita sau a amorți asemenea discuții, de a anula picanteriile, care fac deliciul publicului românesc de vârstă medie, cel care seamănă prea mult cu străbunii lui de la țară, proțăpiți pe uluci sau șezând tovărășește pe marginea străzii, la un pahar de vorbă sub un tei secular din curtea cârciumii satului. De altminteri, orice adunare a părinților români tinde să se transforme mai devreme sau mai târziu ori într-o covorbire lejeră la poartă sau în fața scării cu vecinele, ori într-una gălăgios-masculină pe scaune de plastic sub umbrela îngălbenită cu marca unei băuturi alcoolice carpatine imprimate pe ea. Acestea sunt formele de socializare cele mai la îndemână ale românilor. Din păcate, sunt și singurele cunoscute și experimentate cu asiduitate.
Ultima categorie de părinți, o minoritate fragilă de nici 5%, din ce în ce mai vocală și mai prezentă în ultima vreme, este cea mai apropiată de școală din punct de vedere al preocupărilor sociale și al implicării sale directe. Cea mai educată, cel puțin formal, și mai prosperă din toate cele existente, acest tip de părinte exasperează programat profesorii și distruge până și bruma de respect pe care școala o mai are în România. E vorba de părinții care se comportă de parcă s-au angajat în calitate de inspectori și directori la școală și nu au doar copiii elevi pentru o vreme într-o instituție de stat. Acest tip de părinți a înțeles original, în sensul de autocentrat și egotist, emanciparea adusă de drepturile și libertățile postdecembriste, fiind preocupat politic sau angajat politic într-o măsură semnificativă. Ei știu ce nu merge în România. Au propria lor viziune ideologică certă despre civilizația și dezvoltarea europene, compusă din impresii de călătorie, discuții de bucătărie și contactul mai mult sau mai puțin profesional cu Uniunea Europeană. Mulți din acești părinți lucrează sau au activat în instituțiile statului român, de multe ori la centrul puterii, sau derulează afaceri cu statul. Se laudă nerușinat și destul de jignitor cu conexiunile pe care le au, amenințându-te că pot și ei interveni, dacă este cazul. Unii din ei, cu prea mult timp liber la dispoziție și orgolii hipertrofiate, căci statul i-a pensionat devreme pentru misiunile de tip James Bond îndeplinite cu succes, sunt amatori de reclamații scrise repetate și nu se feresc de la a da școala în judecată pentru orice, de la dimensiunea clanțelor până la cea a nasului celui care o conduce, cel puțin oficial. Indubitabil putem bănui retrospectiv ce fapte mărețe au comis aceștia în ,,câmpul strategic” al statului român. Idealul acestor părinți este cel legat strict de interesul odraslei sale, real sau fictiv: note maxime, profesori docili, o direcțiune ușor manipulabilă sau șantajabilă, o școală aflată la degetul lor mic, unde adulții angajați sunt la cheremul părintelui angajator (,,Noi vă plătim din taxele și impozitele noastre. Poate ați uitat.”), iar ceilalți elevii capătă identitate în funcție de interesele și personalitatea propriului copil, ceea ce, culmea, este singura resursă moral-defensivă a școlii. Când elevii ceilalți suferă în urma activității altui elev, pe care părintele său îl apără cu orice mijloace, atunci se poate întâmpla ca inspectorii școlari să acționează conform funcției și fișei postului, nu în calitatea lor reală de politicieni de listă de partid plasați față în față cu electoratul compus din părinți influenți, de parcă numai aceștia votează, nu și profesorii din școli. E prea mult dacă sperăm tot timpul, desigur, la o atitudine temperată, decentă și obiectivă. Acest părinte, odată deranjat de un comportament din partea profesorului sau/și directorului care nu corespunde doleanțelor sale de satrap oriental dublat de un individualist feroce sociofob (componenta cumană a românismului – cine știe?), caută în legi, studiază articolele întortocheate ale acestora (scrise ca o proză suprarealistă din capul locului), le întoarce pe toate părțile, identifică energic analogii neîmplinite în realitate, înaintează hârtii în stânga și-n dreapta și iarăși tot așa într-un cerc vicios, totul pentru a face rău unor oameni și a-și satisface pofta personală: ,,Binele meu e tot binele din lume, iar statul român trebuie pus la punct”. E părintele polimat: știe didactică și pedagogie de la locul de joacă dintre blocuri, limbi străine din bazaruri, istoria lumii de la televizor, geografia planetelor din afara sistemului solar de pe aplicație, polinoame, legi ale fizicii și formule chimice din anecdote și, pe deasupra, are pretenția de a fi recunoscut ca un gentleman sau o lady cu origini sănătoase în societate. Disprețul afișat și autoritarismul superior față de ceilalți provin din experiența anterioară cu alți funcționari publici sau din consumarea în doze nerecomandabile de talk show-uri și reportaje alarmiste despre politicianul român, prin prisma promiscuității căruia toți angajații statului sunt priviți din start drept corupți sau ușor coruptibili. Un portret negativ se generalizează pentru toți angajații statului român pornind de la infractorii dovediți și nedovediți ai politici românești, obiect de vânat ratinguri online și offline. Astfel se creează dependențe psihologice de masă, antrenate de percepții și reprezentări induse intenționat de mass media. Ceea ce ne pune pe gânduri este că tocmai cei mai de succes români, din punct de vedere al parcursului educațional și al acumulării financiare, sunt cei care consideră din toată inima că școala e la fel de ușor atacabilă ca un adversar politic oarecare, expus la televizor ca un specimen firesc al nației, iar mijloacele prin care se exercită presiunea este apelul la acuzații în fața organelor de justiție, știindu-se doar că politica se face la judecătorie în România.
Dincolo de prezența acestor 5% din părinți, care exercită o veritabilă stare de teroare prin procese de intenții în școli, cadrele didactice suferind de prezumția colectivă de vinovăție, elevii își văd de-ale lor, nu întotdeauna supravegheați riguros sau ajutați cu adevărat nici de această minoritate de părinți implicați, care fie nu se preocupă de ce fac cu adevărat copiii lor adolescenți (distracțiile din colegiile naționale depășesc firescul vârstei), fie își transformă cu vigilență copiii în cobai educaționali conform imaginației părintești infailibile (frustrări și veleități bolnăvicioase, dar prezente în fundal, otrăvesc peisajul psihologic entuziast afișat la prima vedere). Școala a devenit, din nefericire, un spațiu de bătălii cu tematici sociale profunde, dar tratate superficial din orice punct de vedere, între câțiva părinți și cadrele didactice, pasive, numărate, cumpănite, răzlețite. Având în vedere că de la această încăierare cu rezultate sigur absurde absentează fizic 20% din părinți, 50% nu sunt preocupați decât să bombăne pe lângă subiect, plictisiți și dezamăgiți, 25% vor să fie lăsați în pace într-un fel sau altul și să-și vadă de ale lor, orice ar însemna asta, este explicabil de ce 5%, versați din trecutul personal cu administrația statului român, imaginează scenarii prăpăstioase, își drapează ambițiile și interesele mărunte într-o spuză de acuzații legale a căror natură constă în morfologia legilor europene implementate peste noapte în România. E normal ca școlile să nu aibă săli de cantină, de cinema și bazine de înot când clădirile sunt aceleași de acum 50-60 de ani, construite și gândite pe model sovietic, sau sala de mese, care nici nu există de cele mai multe ori, să nu semene deloc cu cele din filmele americane. Este la fel de firesc să nu deținem peste tot lifturi pentru dizabilități și toalete moderne tehnologizate când mulți români nu își permit nici acasă așa ceva. E natural ca bullyingul să fie o practică larg răspândită în școli când limbajul trivial (rasist, misogin, xenofob) al celor mai mulți români adulți e împănat cu o sumedenie de înjurături colorate, care ating pe oricine, de la sfinți la primul trecător pe stradă. Este explicabil de ce curriculum compus din opționale să fie luat peste picior de către părinți atâta vreme cât a petrece prea mult la școală roade din timpul de meditații, cursuri de înot, ski, tenis, fotbal etc. Toate acestea și multe altele poluează viața școlară din urbea românească și sunt rezultatul unei societăți mai înapoiate decât modelele pe care le-a adoptat pentru a se reforma, măscărind europenismul de canava de după 2007. Despre ce se întâmplă în regiunile sărace ale României, Dumnezeu cu mila! Hic sunt leones.
Concluzia de etapă a acestei incursiuni temătoare, nu temerare, în sociologia părintelui de școală din România jalonează anul electoral 2024, care va fi la fel de destructurat, agresiv și incoerent ca obișnuita ședință cu părinții de la școală.
Salariu ca destin în educație (09.01.2024)
În data de 29 decembrie 2023 a fost publicată în Monitorul oficial, Partea I, nr. 1197, Ordonanţa de urgenţă nr. 128/2023 pentru unele măsuri referitoare la salarizarea personalului din învăţământ şi alte sectoare de activitate bugetară. Este rezultatul (probabil) final al grevei generale din învățământul preuniversitar, care și-a consumat forțele în mitingurile de proporții din mai-iunie 2023 – 20,000-30,000 de angajați ai statului mărșăluind ca protest prin București este un spectacol rar și de notat în calendar în România. Revolta și nemulțumirea au venit, să nu uităm, din partea profesorilor angajați în învățământul preuniversitar, dar roadele bătăliei câștigate de toți au fost culese, dacă putem spune așa, atât de puericultori și educatori, cât și de profesori universitari titrați sau secretarii universității, care nu au mișcat un deget la punerea în aplicare a grevei, dincolo de câteva declarații de principii în favoarea ei, conjuncturale, cordiale, constrânse de situația în ansamblu. De asemenea, ar mai trebui să ne amintim că, deși sindicatele au pus la punct un program al protestelor încă din toamna anului 2022, de care, spre cinstea lor, s-au ținut cu abnegație, după declanșarea grevei generale din învățământul preuniversitar în 22 mai 2023 aceleași sindicate au lăsat de câteva ori să se înțeleagă că greva se suspendă numai când doresc liderii de sindicat, eventual în urma unor sumare, superficiale și rapide chestionări pe grupuri online seara târziu, ceea ce a indus impresia corectă că greva este, măcar în parte, scăpată de sub controlul liderilor sindicali. Posibilitatea unei greve reale, necoordonate de forțe obscure din umbră, i-a mai ținut vii pentru încă o săptămână de proteste pe profesori. În momentul în care aceștia au început să iasă din grevă în număr cât mai mare, penalizați din ce în ce mai mult la cuantumul salariului pe luna mai 2023, atunci, într-adevăr, sindicatele au încheiat rapid negocierile cu guvernul în scaun.
Ce s-a obținut în cele din urmă? E suficient să facem o banală comparație, din care rezultă de la sine schimbarea de proporții măsurabile care s-a produs: dacă, de pildă, salariul unui debutant cu studii superioare în învățământul românesc de stat era de 835 de lei net în septembrie 2009, iar aceasta înainte de tăierile de salarii cu 25%, orchestrate la inspirația F.M.I. de voința președintelui Traian Băsescu și a partidului său fanion, defunctul P.D.L., topit în P.N.L., în septembrie 2023 salariul este de aproximativ 3,600 de lei la începutul carierei de profesor. Vorbim de un salariu în euro care a crescut de la 195 de euro (1 euro = 4,2658 lei la data de 18.09.2009) la 723 de euro (1 euro = 4,9749 la data de 29.09.2023). Dacă ținem cont că rata inflației a fost în medie de 4-4,5% în perioada 2009-2022, vorbim, totuși, de o creștere a salariului minim al unui cadru didactic de școală gimnazială și liceu de aproape 3,5 ori în același interval. Primul salt salarial s-a înregistrat în perioada 2018-2019. Al doilea este cel din 2023-2024. Fără îndoială, creșterea unor salarii fără explicația oferită de puterea de cumpărare reală și de natura unui coș minim de consum nu înseamnă aproape nimic, pure cifre în gol. Salariile din învățământ erau extrem de mici în 2009, iar cu cât mergem înapoi în timp, până în anul de cotitură 1990, starea de fapt nu este neapărat cu ceva mai bună. Salariul mediu net a fost de 1,385 lei în 2009, adică de aproximativ 325 de euro la cursul de atunci. Un profesor debutant în învățământ câștiga 60% din valoarea unui salariu mediu la doi ani după aderarea României ca membru deplin la Uniunea Europeană, ceea ce nu permitea nici măcar supraviețuirea unui persoane din acest salariu, dacă socotim nevoile de bază ale unui tânăr absolvent de facultate (hrană, chirie și alte plăți urgente, îmbrăcăminte etc.). Cu alte cuvinte, fără a fi întreținut de altcineva sau fără a te administra la comun cu alții, membrii familiei cel mai proababil, un profesor la început de drum în meserie se trezea într-un cumplit impas material în România anului 2009. Să vedem cum am evoluat de atunci încoace. Salariul mediu net pe țară în decembrie 2023 a fost de 3,972 de lei – adică în jur de 800 de euro (salariul brut este egal cu 6,942 lei în aceeași lună a anului). Prin urmare, un profesor debutant cu studii superioare de licență încasează după 1 septembrie 2023 90% din salariul mediu pe economie. E un evident progres, însă trebuie avută în vedere îmbunătățirea medie a nivelului de trai din România în perioada 2009-2023, care este, indiscutabil, reală. Entuziasmul, dacă există, se cuvine imediat temperat: 800 de euro salariu mediu plasează România la coada clasamentului european în materie de nivel de trai. Totuși, alimentele, aparatura casnică uzuală și ultima tehnologie de consum popular provin majoritatea din import, iar cei 800 de euro salariu mediu sunt o sumă neîndestulătoare pentru un nivel de trai decent în Germania sau Franța, unde prețurile la produsele de bază sunt comparabile cu cele din mai săraca România. De altminteri, un alt factor de care trebuie ținut cont se referă la adresa de rezidență în Romania: 3,600 de lei ca profesor debutant în București reprezintă o valoare diferită decât aceeași sumă într-o comună situată în cele mai multe județe – destul de sărace – ale țării. Accesul ușor la economia informală sau la piața subdezvoltată a produselor agricole de bază schimbă peisajul pentru un profesor la țară față de unul de oraș, deși lipsa de acces la divertismentul cultural sau la confortul oferite de un oraș mare se include prin contrast în calculul satisfacției nivelului de trai. Se poate trăi mai bine în mediul rural decât la oraș cu 3,600-3,800 de lei pe lună doar din punct de vedere alimentar, cu toate că și aceasta este o ipoteză ce merită verificată la fața locului, nu doar din auzite.
În ce condiții ne aflăm dupa mărirea de la 1 ianuarie 2024, stipulată limpede în O.U.G. nr. 128 din 2023, fără să mai luăm în considerare pe cea din iunie 2024, care pare departe în timp? Din nou, în vederea unor comparații la îndemână, pornim de la evidența salariulul mediu de 800 de euro. Majoritatea salariilor din Romania, deci peste 50% din contractele existente, figurează în zona celui minim, de apoximativ 2,100 de lei net (în jur de 400 de euro). Circa 40% din contractele de muncă în derulare ridică apreciabil media salariilor din România. Vorbim – să nu pierdem din vedere – de mari inegalități salariale între ramurile productive ale economiei românești. Dar să revenim la conținutul ordonanței de urgență care reglementează salariile bugetarilor din sistemul național de educație: un rector de universitate Gradul II încasează suma de 20,888 lei brut, adica 12,219 lei net sau aproape 2500 de euro, egal cu salariul unui profesor preuniversitar din Germania, aflat în primii 5 ani de muncă în sistem (cu mărirea din iunie 2024, un rector ajunge la 2600 de euro pe lună). Nu este un salariu mare pentru cineva aflat în poziția de rector al unei universități, de doar trei ori mai mare decât salariul mediu pe economie în 2023 și de șase ori față de cel minim. Un inspector școlar general Gradul II, câte unul pentru fiecare din cele 41 de județe ale României, este remunerat cu 13,341 lei brut, altfel spus 7,805 lei net. Un director Gradul II de grădiniță, școală, liceu sau colegiu național are un salariu brut de 11,242 lei, adică de aproape 6,600 lei net pe lună. Un profesor universitar cu peste 25 de ani vechime deține un salariu brut de 13,388 lei – în jur de 8,000 lei lunar. Un cadru didactic cu gradul I din învățământul preuniversitar și cu peste 25 de ani experiență la catedră se bazează pe un salariu brut de 7,726 lei sau aproape 4600 de lei pe lună începând din februarie 2024. Un asistent universitar aflat în primii 5 ani de activitate câștigă 6,520 lei din iunie 2024, adică puțin peste 3,800 de lei. Un profesor cu gradul definitiv în primii 5 ani de carieră are tot începând cu iunie 2024 un salariu brut de 6,501 lei – nu mult peste 3,800 de lei pe lună. Nu se poate nega realismul economic din spatele acestor măriri, care corespund cu creșterile generale ale economiei românești în ansamblu, în pofida existenței unei neverosimile rate a evaziunii fiscale și a muncii la negru până și în anul 2024. Ceea ce surprinde sunt câteva bizare disproporții în interiorul grilelor de salarii: un conferențiar universitar cu vechimea între 15-20 de ani la catedră are un venit brut de 8,315 lei începând cu iunie 2024, cu alte cuvinte, aproape 4,900 de lei net în vreme ce asistentul universitar cu până la 3 ani experiență, beneficiind de un salariu brut de 6,520 lei, câștigă puțin peste 3,800 de lei. Vorbim de aproape 20 de ani de experiență acumulată între cele două grade universitare, cărți, articole științifice, conferințe etc. de partea conferențiarului, iar diferența salarială este de doar 1,000 de lei sau 200 de euro între un conferențiar versat și un asistent universitar ingenuu. Un profesor gradul II, cu vechime în munca didactică de peste 25 de ani, încasează pe card un salariu brut de 7,385 lei sau 4,320 lei, adică cu nici 600 de lei mai mult decât un profesor debutant în primul an de muncă la catedră. De aici deducem cu ușurință că măririle actuale de salarii au fost gândite pentru a atrage forța de muncă tânără în sistemul de învățământ, unde sunt deficite majore în acest sens, dar nu gravissime, însă personalul existent, dacă nu se află înscris în căsuța maximă a grilei de salarizare, este parțial neglijat. Acesta este tratat, în ciuda vechimii și a gradului didactic, ca o versiune puțin superioară a debutantului. În altă ordine de idei, aceste venituri salariale merită corelate cu alte sporuri de care se bucură împreună, de altfel, doar o minoritate din cadrele didactice preuniversitare: dirigenție, plata cu ora, acolo unde există disponibile aceste ore, gradație de merit vreme de 5 ani, spor de doctorat – de aici se poate cu facilitate calcula salariul real al unor profesor cu gradul I și vechimea maximă, de peste 25 de ani, care poate ajunge în unele luni la aproximativ 9,000 de lei net. E adevărat că aceste exemple sunt rare din punct de vedere statistic și nu pot constitui o regulă, dar aceste sporuri detensionează cumva prea strânsa apropiere dintre salariile din sistemul de învățământ și sporesc ambiția personală de a deveni cât mai repede un cumulard de sporuri.
Una peste altă, se poate afirma, fără a greși prea mult, că greva, așa cum a fost ea inițial concepută, s-a dovedit a fi un real succes. Aceste măriri salariale vor fi cu siguranță suportate, într-o formă sau alta, mai devreme sau mai târziu, de populația României plătitoare de taxe și impozite. Cu toate acestea, nu am garantat deloc o creștere a calității – sau, în fine, putem discuta și de diminuarea ponderii lipsurilor calitative – sistemului de educație în România. Până la urmă, scopul final al creșterilor de salarii este ridicarea nivelului de educație națională sau europeană, ad libitum. Câtă vreme tranzacționarea posturilor universitare și chiar a celor preuniversitare, deși într-o mult mai mică măsură, va continua neabătută, atâta timp cât posturile de inspectori școlari se obțin prin numire din spatele culiselor, de către jocurile personalizate de partid, directorii de unități de învățământ sunt tratați drept clientelă politică sau agenți de influență de același tip în teritoriu, dar, în mod special, cât se va mai permite existența unui curriculum rupt de cerințele de pe piața muncii din prezent (și cu atât mai mult a celor din viitor), iar nevoile de competențe educaționale – chiar civilizaționale – rămân atât pentru profesori, cât și pentru elevii absolvenți la cotele joase de acum, remunerația lunară a personalului din educație poate să crească și de zece ori într-un an, însă rezultatele pozitive vor întârzia în veci să apară. Trebuie să ne decidem în cunoștință de cauză dacă a crește salarii la stat implică de la sine creșterea calității serviciilor publice în orice direcție. Cele două nu par a fi proporționale. Desigur, întrebarea se pune presant în România și-n alt sens: este agentul economic privat de pe piața românească dispus să se supună constrângerilor unui stat cu o birocrație eficientă și acționând legal în 95% din cazuri (100% e un vis imposibil nu doar în România)? Putem, de exemplu, lăsa școala să trieze și să formeze liber și fără ingerințe diverse cetățeni români/europeni cât mai capabili și pricepuți? La cum se prezintă în interiorul ei economia României, dezechilibrată și fracturată, răspunsul este, în clipa de față, un categoric nu.
Dublul standard bine temperat în educație (18.01.2024)
Suntem în plin sezon de activitate administrativă febrilă în unitățile de învățământ preuniversitar la nivel național. Lunile ianuarie și februarie sunt cele în care se aprobă ,,proiectul planului de școlarizare” și ,,proiectul planului de încadrare”, două sintagme care sună rece-birocratic, șters, neinteresant, dar care ascund revelații balzaciene profunde dacă le studiem cu deplină atenție. Elevul român beneficiază de interesul central în sistemul de învățământ, dar nu oricum, să ne înțelegem bine: acesta face paradă cu medalii de aur la olimpiade naționale și internaționale, dar pleacă la studii superioare în proporții zdrobitoare în afară, ba chiar este adesea un exemplu lăudabil la universități globale din prima sută, se bate pe o sutime de punct pentru a intra la colegiile noastre naționale de elită, dar meritul acestui efort remarcabil constă în înzestrările naturale ale copilului, în munca unui profesor meditator sau a unuia rar de la clasă, cu duh pedagogic deosebit, în investiția financiară și educațională a părinților lor, în general, a oricui altcuiva mai puțin – în ordinea descrescătoare a asumării publice a meritului – a componenței politico-administrative din sistemul de învățământ (ministrul și secretarii săi de stat, inspectorii generali și de specialitate din teritoriu). Un neofit în sistem sau cineva din afară ar interveni aici și ar afirma răstit: ,,Dar profesorii și directorii, nu?” Această apreciere critică se clădește pe părerea preconcepută că tot sistemul de învățământ este format de sus până jos dintr-un monolit cu o singură față, gură sau creier, ceea ce este departe de adevăr, realitatea suportând o mulțime de nuanțe și categorii intermediare: nu toți suntem o apă și un pământ, adică noroi, deși unii semănăm prea mult, până la indistincție, prin comportamentul social deprins în ani de activitate ,,la comun”. Cel mai probabil o parte apreciabilă din profesori împarte responsabilitatea etică a situației de fapt – nu stăm deloc în regulă cu educația în România! – cu cei de la vârful ierarhiei, însă încă există speranță de transformare pozitivă, de progres, de evoluție, de educație înaltă a celor care educă – e adevărat, speranța-i cât un firicel de iarbă pentru că nu aici este localizat factorul de decizie – pornind de la starea din teritoriu a profesorilor existenți. Cazul conducerilor unităților de învățământ este mai avariat profesional și moral decât cel al profesorilor ca grup, bineînțeles, de aceea se recomandă infinită circumspecție, însă, prin simpla activitate în școli, alături de elevi și de colegi, directorii simt și înțeleg mult mai realist profilul de absolvent pe care îl pregătește în medie statul român decât un birocrat ministerial, care fie nu a predat niciodată într-o unitate de învățământ public, fie a făcut-o de mult și pentru o perioadă relativ scurtă de timp, în licee și școli de elită, neconcludente valoric pentru o întreagă rețea națională. Ca o concluzie de etapă, învățământul românesc este nu doar scindat în interior din punct de vedere al calității actului educațional, ci și cu privire la mersul său instituțional. Diviziunea nu este doar a ,,forurilor superioare de partid și de stat”, ci se află în inima ierarhiei actuale din sistem, disfuncțională și cu legitimitate scăzută în viața de zi cu zi (dincolo de frica nu există prea multă convingere sau recunoaștere pentru mersul actual al lucrurilor).
Tocmai pe fondul acestor sciziuni interne apare dublul standard despre care aminteam la începutul articolului. Să luăm spre analiză ,,planul de școlarizare”, pricina atâtor confuzii instituționale în școala românească. Învățăm încă în arhitectura sovietică a unităților de învățământ ridicate de regimul comunist din România. Nu s-au construit prea multe școli în capitalismul românesc și, sigur, acestea nu sunt de stat decât în număr mic. Deși suntem în picaj demografic pe toată linia, iar copii se nasc din ce în ce mai puțini în prezent, parte din care emigrează cu părinții lor în societăți dezvoltate, ne-am fi așteptat ca în ultimii 10-15 ani să avem clase aerisite, fără supraaglomerări inutile. Generațiile ,,decrețeilor” merg deja cu pași repezi spre vârsta pensionarii în prezent. Nici cei născuți în prima parte a anilor ’90 nu se mai află la etapa școlarizării primare. Putem organiza cu ușurință clase de 15 elevi, cel mult 20 la oraș în anul 2024 (în mediul rural vorbim de mult de un dezastru demografic în toată regula – clasele nu pot atinge de multe ori nici valoarea medie impusă de Ministerul Educației), exact ca în țările europene la care râvnim să ajungem și pe care ni le-am luat drept etalon. Spațiul generos existent permite așa ceva în cele mai multe unități de învățământ funcționale. Cu excepția școlilor reputate, unde se bat părinții să-și aducă odraslele ca la pomul lăudat, celelalte mai pot primi elevi și îi pot aranja cum doresc numeric. În pofida acestei constatări elementare, avem școli și licee cu peste 25 sau chiar 30 de elevi în clase (din 2020, pe fondul pandemiei, Parlamentul României a decis, cu încetineala unui octogenar anchilozat, să permită efective școlare mai mici din punct de vedere numeric decât înainte). S-au desființat sute, dacă nu mii, de unități de învățământ din 2007 încoace în urma unui spor natural negativ. S-au mărit salariile în învățământ și a crescut modic până și costul per elev. Limita minimă de funcționare a unei clase permite organizarea ei cu puțin peste 10 elevi în legea învățământului preuniversitar atât la primar, cât și la liceu. Totuși, același stat român, condus oficial și prin lege de politiceni aleși democratic de națiunea română, care nu doar promite măriri de pensii și salarii decente la profesori, dar le și realizează din când în când, pune presiune pe unitățile școlare să formeze clase cu numărul maxim de elevi impus prin lege. De ce se acționează astfel dacă cheltuieli se fac oricum, iar, de cele mai multe ori, nu ne confruntăm cu o administrație care are grijă reală de folosirea judicioasă a banului public? Vorbim de rețele de mare corupție care au căpușat statul român și încă îl țin sufocat la pământ. Avem o plutocrație înălțată pe hoție la vârful statului. Cum ar dăuna investiția în școli, sub forma unor clase mai mici, la bugetul public? Greu de crezut că vorbim de un cost uriaș dacă ne iubim cu adevărat națiunea, așa cum o flatăm de zilele naționale sau în plină campanie electorală. Vă iubim din vorbe, dar noi nu vrem să îi ținem pe elevii României în clase cu 15, maxim 20 de elevi, ca în lumea civilizată. Mai mult de atât, deși o clasă de primar are conform legii actuale între 22 și 24 de elevi, număr maxim admis, onorații decidenți politici ai statului român impun numărul maxim de 26 de elevi atunci când copiii ajung în clasa a V-a. De unde se găsește diferența aceea ipotetică de 2-4 elevi pe clasă în clipa în care se trece de la învățământul primar la cel gimnazial? Explicația este că prin îngrămădirea elevilor în clase, în condiții istorice de criză demografică fără precedent la vârstele mici, să nu uităm, și luarea în considerare doar a maximului de elevi pe clasă (de ce nu mediu prin lege?) se face economie la stat cu normele didactice și încadrările conexe. Avem burse de merit cu note sub 5, printr-o mulțime de alte tipuri/tertipuri inventate de curând, în prag de an electoral, când bursele sociale sunt cele cu adevărat cerute și urgente în România, însă ne zgârcim la câți elevi introducem într-o clasă.
Astfel, ajungem la proiectul planului de încadrare, al doilea subiect arzător la începutul anului calendaristic în școli. De ani de zile, deși avem instituții, riguroase în teorie, de control și verificare, inspectoratele școlare, cele care, așa cum le spune și numele, inspectează școlile, normele didactice scoase la concursurile de ocupare a catedrelor didactice disponibile în sistem sunt sucite, răsucite, adunate, tăiate, completate, într-o babilonie indescriptibilă rațional, pe care procedurile încâlcite o acutizează intenționat (unde se dorește o manevră murdară ne putem folosi de o legislație cu multe excepții, de tip cașcaval schweitzer, pentru a tulbura și mai mult apele), în așa hal încât în luna iulie, când au loc concursurile respective, directorii din unități, în conivență cu unii inspectori de resurse umane din județe, și-au aranjat catedrele (de parcă ar avea acte de proprietate asupra lor) puse în concurs pentru cunoscuți, prieteni, rude, cumetri și cumetre, colegi pensionari etc., care vor ocupa în septembrie aceste posturi pentru că nu a venit nimeni să dea concurs pentru ele (de fapt, acestea au dispărut ilegal din raportările la centru din primăvară și vară pentru a apărea subit și legal în toamnă). Aceste practici mizerabile, practicate cu spornicie de zeci de ani, formează o altă piatră de moară la gâtul calității educației de stat din România. De fapt, nu se dorește angajarea de profesori buni și noi în sistem, deși este nevoie. Se luptă pe ascuns pentru conservare, stagnare în cerc închis, noi între noi, în ciuda faptului că hibele și defectele sistemului, care formează un lanț muntos de dovezi și mărturii, au ajuns de notorietate, iar îmbunătățiri măsurabile aproape că nu există, dincolo de salarii, singurul aspect cert al întregii afaceri. Cei care au redactat Legea învățământului preuniversitar Nr. 198/ 2023, prinși într-un elan vizionar și mult prea generos, au precizat într-un articol al respectabilei legi că profesorii titulari, cu gradul I și minim 15 ani vechime pot opta pentru norma de predare de 16 ore în loc de cea de 18 ore existente. Observând că se creează prea multe norme didactice, cauzând o gaură în bugetul statului (credem că adevăratele găuri financiare ale statului țin de domeniul DNA, căzut în hemiplegie în ultimii ani), parlamentarii patriei au dat imediat o ordonanță prin care au eliminat această posibilitate în următorii ani întrucât, ce oroare!, înmulțim prea mult numărul de posturi didactice din sistem. Nu ne interesează calitatea în școli, dar o putem mima, simula, imita fals din alte părți (Finlanda, Danemarca etc., în funcție de unde s-au mai realizat recent excursii turistico-educaționale) cu aplomb și chiar talent. Nu ne-ar mira că în câțiva ani să asistăm la o altă tăiere de salarii, la alte comasări de unități școlare, la privatizări mascate ale spațiilor școlare publice, la politizări în forță ale cancelarilor, la alte isprăvi de proastă administrație a statului, căci, cu câteva momente mirabile, care i-au luat pe profesori prin surprindere, numai de așa ceva am avut parte în ultimii douăzeci de ani. Unii ar spune că așa ne e scris pe frunte, dar nu are sens să fim atât de pesimiști.
Cea mai bună educație din toate cele posibile (05.02.2024)
Teoria freudiană, respinsă sau căzută în desuetudine în timpurile noastre, cu toate că subconștientul nu ne dă pace nici astăzi, amintește la începuturile ei de studiul pasionant al viselor, în care Freud observa o împlinire încifrată, încordată, tensionată a unor dorințe (ne)cunoscute sinelui din starea de veghe, pe care visul le cenzurează și le deformează până la nerecunoscut în travaliul său creativ. Pur și simplu, orice vis este căutarea unei plăceri neobținute încă în viața conștientă, iar principiul plăcerii tinde să-l domine pe cel al realității, de multe ori, tocmai în dauna realității, inițiind o serie de nefericiri personale în cascadă. Se poate spune, exagerând doar intensitatea analogiei, că reveriile sau stările de visare ale oamenilor când sunt treji amintesc de cele din vis. ,,Ce mi-ar plăcea să mă ridic în ședință și să le explic tuturor colegilor planul de reformare al departamentului x care nu aduce profitul dorit companiei noastre” – iată deja un conținut manifest, dincolo de care se ascunde, nici măcar cu mare efort sau talent de a înșela sau a disimula, dorința latentă de a căpăta o promovare și o funcție de conducere. A visa cu ochii deschiși circumscrie acest surplus al plăcerii psihice de a-ți vedea dorințele împlinite încă mai devreme decât a aștepta să le realizezi în carne și în oase pe tărâmul experienței cotidiene. A visa apare astfel ca o activitate deloc fortuită sau care nu poate fi examinată rațional, în ciuda fabulațiilor care dublează de multe ori visul.
De aceea, se pune întrebarea: cum și, mal ales, ce se visează, dacă se poate vorbi în asemenea termeni idealiști, în privința reformării învățământului românesc? Ce-și doresc cei care contribuie fiecare cu partea lor de suflet la soarta educației publice din România? Trebuie să încercăm întâi să lămurim cine sunt cei care nu mai visează sau care nu au visat niciodată de fapt în legătură cu acest subiect. Aici actorii sunt câțiva la număr, dar majoritari în școlile românești și în afara lor: nu visează elevii sau studenții care văd studiul ca pe o corvoadă sau ca pe drumul cel mai scurt dintre înmatriculare și diploma finală, nu visează cei care nu înțeleg sau ajung să considere că școala urmată nu le-a folosit la nimic sau că puteau să lucreze pe același salariu și fără atâta școală, nu visează îndeosebi cei care așteaptă pensionarea cât mai grabnică din sistemul educațional existent sau cei care privesc cu scepticism însăși ideea de a reforma ceva în condițiile grele, inexorabile în degradarea din prezent. Fără îndoială că aceste voci decavate moral au justificările lor, cele mai multe motivate, de a gândi și a acționa în consecință. Nu le putem intenta procese de intenții pentru o stare de spirit favorizată de circumstanțele exterioare, impuse de mersul societății. Suferința psihologică nu se manifestă colectiv în gol, ci pe un fond preexistent de dizolvare a anumitor funcții și sarcini de răspundere comunitară. Cu toate acestea, cei care visează ne interesează precumpănitor în analiza de față. Ei se deosebesc ca agentul viu într-un peisaj amorțit de descumpănire și deznădejde, de cinism sulfuros și de nepăsare ticăloasă ridicată la rang de arta. Ce își doresc visătorii de la noi? Cum va arăta viitorul proiectat de ei, încă plini de elan, robuști emoțional și senini în forul lor interior? Aici vom identifica câteva țesuturi aparent sănătoase din sistemul de învățământ românesc, pe care le vom studia sub lupă, pornind de la premiza sincerității și creativității lor netrucate.
Primii la rând vin unii specialiști din științele educației, care, localizați în institute de cercetare sau în mediul universitar, iau pulsul lumii contemporane. Speranța lor este că într-o bună zi, în urma colocviilor, webinarelor, cursurilor, masteratelor și lucrărilor lor de doctorat din S.U.A., Anglia, Franța, Olanda, Danemarca și Finlanda et alia, școala românească să devină un spațiu pașnic al comunicării tolerante, creative și axate pe diversitate și spirit critic. De aici se subînțelege că violența simbolică (dar nu numai), intoleranța și dogmatismul clădite pe prejudecăți de tot felul (religioase, de gen, de clasă, de rasă, sexuale etc.) sunt la ordinea zilei în școlile românești. Fără îndoială că acești reformatori, cei mai mulți progresiști, știu că ,,răul” pornește de la rădăcină: primitivismul, agresivitatea și cruzimea din comportamentele unor copii și adolescenți provin de pe stradă, prin contaminare de la locul de muncă al părinților, pe care îi imită, din funcționarea statului și a economiei românești în ansamblu, din inegalități frapante, frustrare socială, din foame și mizerie, din corupție și risipă luxoasă la celălalt pol. România este, în cele mai multe din laturile ei, o lume târziu dickensiană, dar fără vălul protector al ipocriziei victoriene. Totuși, progresiștii nu au puterea de a schimba prea multe, deși au în spate sprijinul financiar și ideologic al Uniunii Europene, de unde obțin granturi și finanțare pentru proiecte de cercetare. În cei aproape 20 de ani de prezență românească în Uniunea Europeană s-au inventat, pretind adepții europenismului educațional multicultural, câteva înlesniri, cum ar fi condiția de a fi activ ca elev cu cerințe speciale în învățământul de masă, de a beneficia de prezența salutară a consilierilor școlari și a profesorului de sprijin, de a avea o legislație favorabilă în general elevului, de a putea intra la liceu pe locuri alocate unor minorități defavorizate și de a rupe cu modul adesea brutal, autoritar și discreționar de a-l disciplina și de a lucra cu elevul român de acum 20-30 de ani. Toate acestea par adevărate, însă vocile conservatoare, încă predominante în sistemul de învățământ românesc, iau în derâdere aceste reforme, care, într-adevăr, nu contribuie prea mult la îmbunătățirea calității generale din educația românească. Reformismul, atunci când nu este catalogat direct de political correctness patologic și de antitradiționalism virulent neomarxist de către adversarii săi ideologici, nu se adresează bolii adânci, ci doar zgârie pustula de la suprafață. Pacientul – educația suferindă a claselor sociale de mijloc față de acum jumătate de secol, din ce în ce mai proletarizate în jos, dar digital – nu o duce exemplar nicăieri în ,,lumea liberă”. Tratamentul cu plante medicinale, căci asta este progresismul educațional de plafar, nu funcționează în România. Societatea noastră are o structură socială și o identitate culturală diferite decât cele din care este derivat câte un model exotic de succes, implementat prost, anapoda și fără niciun rezultat cert la noi (cum o mai duc oare acei cetățeni pentru a căror recalificare profesională s-au cheltuit bani europeni acum 10-15 ani în județele patriei?). Cel mai probabil semănăm neverosimil de mult cu slavii de la sud, dar și cu cei de la nord-est, până dincolo de Urali, în cutumele noastre sociale. Lumea românească stabilă, nu cea plecată, nu are aproape nimic în comun din punct de vedere al culturii publice, cel puțin în straturile adânci ale populației, cu ce se experimentează în vestul și centrul continentului european în piețe publice, în spitale, secții de poliție, pe stradă în trafic și, desigur, în școli. De aceea, paliativele occidentale se potrivesc ca nuca în perete în România sau țin loc un timp de analgezice. Procesul de aculturare occidentală nu este încă finalizat la nord de Dunăre pentru jumătatea inferioară a societății și nici în forme pline de discernământ, nu doar superficiale și aberante comportamental – hibrizi de nerecunoscut față de original – pentru elita dominantă.
Al doilea grup compact de aventurieri ai schimbării îi include pe acei părinți care cred cu tărie în homeschooling sau pe acei adulți din pătura urbană cu suficiente resurse financiare la dispoziție pentru a se situa considerabil peste medie, destul de joasă în România, care favorizează învățământul privat alternativ, de tip Montessori, Waldorf, step by step etc. sau orice metodă ,,diferită”, dar contra cost, în cadrul unei baze materiale dotate corespunzător și cu cadre didactice de alt tip decât cele din învățământul de stat. Din nefericire, această categorie socială este extrem de firavă din punct de vedere statistic în România și atunci, deși vocea ei se aude puternic în media, prezența ei efectivă ca pondere care contează în societate este insignifiantă. Presupunem doar că dacă mai mulți români ar avea venituri apropiate de media țărilor dezvoltate atunci aceștia și-ar îndrepta cel mai degrabă odraslele către învățământul particular la orice nivel, însă suntem departe de a ne găsi plasați pe o asemenea traiectorie ascendentă după anii de pandemie și în contextul unor falii economice mondiale care sunt în curs de reașezare. Convergența economică se articulează prin 2040-2050. Totuși, nici învățământul privat nu este o soluție reală de reformare a educației formale în România așa cum este realizat acesta acum în țara noastră: patronatul acestor instituții vizează încasarea unor dividende și nimic mai mult de atât. Responsabilitatea socială a celor mai multe grădinițe, școli gimnaziale și licee particulare din România este egală cu zero. Sunt spații primitoare de socializare a copiilor celor cu bani. Intenția este mai puțin de a ne educa la un nivel înalt cât de a ne menține izolați și securizați de restul societății, stigmatizată ca situându-se pe o poziție inferioară în toate privințele, ceea ce nu e departe de adevăr. Învățământul privat este, de fapt, un privilegiu de clasă în țara noastră și un mijloc de a consfinți prăpastia dintre categoriile sociale existente. Cei mai bogați 1% din români își trimit deja urmașii la studii plătite în afara granițelor, de unde se întorc ca dintr-o tabără mai lungă pentru a ocupa aceeași poziție socială ca a părinților lor, indiferent de educația primită.
Nu în ultimul rând, se poate vorbi de o mentalitate a schimbării – distrofică, plăpândă, cu rari și accidentali reprezentanți autentici și convingători – până și în sistemul public de învățământ, dominat administrativ pe scară ierarhică de soții de chestori de poliție, generali de servicii secrete, ofițeri și subofițeri de armată de toate rangurile, ascunși sau pe față. E vorba de aceia puțini care susțin ,,revenirea la ce a fost bun în educația noastră” sau care pretind că ,,noi ne facem datoria”. De regulă, aceștia sunt profesorii care pregătesc loturi olimpice largi și restrânse și au rezultate notabile la concursuri și competiții școlare. Problema sociologică a acestui grup de elită educațională se reflectă în condiția lor marginală: provin din școli gimnaziale, licee sau colegii naționale unde se lucrează cu primii 15% din elevii României din punct de vedere intelectual și adesea chiar financiar dacă ne uităm la veniturile părinților lor. Acești elevi, odată treziți absolvenți, contribuie la brain drain-ul hemoragic al țării de peste 20 de ani. Putem să-i lăudăm pe respectivii profesori cât dorim, dar meritele muncii lor aparțin statelor în care ajung să lucreze ucenicii lor în ale excelenței intelectuale. Din punct de vedere economic, munca celor mai buni profesori români este cea mai dureroasă risipă de creiere și bani pe care o face statul român – nu doar că sunt prea puțini elevi remarcabili pentru a conta în schema socială românească, dar și din aceia cei mai mulți vor pleca definitiv din România.
În concluzie, dacă acestea sunt cele trei moduri generale pregnante de a visa schimbarea în sistemul de învățământ românesc, atunci realitatea cunoscută, formată din ordine haotice și neclare, picaj în materie de standarde și cerințe aplicate, un corp profesoral cu motivații și ținte cel mult modeste, dar cu nereușite pe măsură, corupție și inechitate socială din abundență, va mai ,,staționa” o considerabilă bucată de timp la noi. Sistemul de învățământ românesc este parcă predestinat ,,să producă” majoritar șomeri, emigranți și angajați cu salariul minim pe economie în marile supermarketuri europene din patria noastră.
Integritatea educațională (28.02.2024)
În data de 11 ianuarie 2024 s-a emis Ordinul ministrului educației cu Nr. 3051 privind aprobarea Procedurii pentru completarea declarațiilor de interese de către personalul didactic de predare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 50/19.I.2024. Până la data de 31 decembrie a fiecărui an, începând din 2024 (probabil și ultimul an de aplicare), oricărui profesor din România îi revine ca sarcină completarea unei declarații din care să reiasă că nu desfășoară ,,activități de pregătire suplimentară contra costa pentru elevii de clasă/clasele la care predau”.
Întreaga idee este lăudabilă, dacă nu ar suferi de aceeași ipocrizie inutilă și ridicolă prin moralizare aprinsă ca mai toate instituțiile de stat românești. Formele fără fond atacă la fundația șubredă și fisurată a statului la fel ca întotdeauna în România. Dacă am avea acces la rapoartele interne ale ambasadelor occidentale în România, am rămâne surprinși de câte anecdote picante și constatări vătămătoare psihologic am întâlni în oglinda străinilor.
Din articolele distinșilor domni Mihai Maci și Doru Căstăian apărute în luna februarie 2024 reiese, grosso modo, fie că școala românească nu este suficient de deschisă pentru lumea liberă și dinamică în care trăim[1], fie că bătălia este deja pierdută atâta timp cât studenții români au dificultăți cu ortografierea corectă în limba română, pe care dau semne că o cunosc mai bine sub forma digitalizată de romgleză.[2] Insistența cu care se subliniază randamentul modest, vorbind eufemistic, al elevului/studentului român, suferă de generalizări care nu intră suficient de mult în cauzele și ițele problemei, care nu sunt exclusiv ale școlii, ci ale societății în întregul ei: vorbim de un mixtum compositum format din stabilitatea și finanțele disponibile ale familiei, socializarea în grup a elevului român, valorile contemporane de masă, dirijate de modelele comerciale ale pieței, potențialul de reușită într-o carieră la care tinerii aspiră și, nu în ultimul rând, dar nici în primă fază, constatând sursele de informare prezente, educația formală.
De aceea, pare cel puțin prezumțios să-i acorzi școlii puteri nebănuite de a influența un tineret lăsat de izbeliște de către politicile publice existente, a căror putere de iradiere a fost de mult timp preluată ca instanță a unor conduite recomandabile de către alte componente ale culturii publice: divertisment abundent, online și offline, obiceiuri diverse de consum, statut social real sau aspirațional etc. Școala de stat ar fi scăzut în importanță în România chiar și dacă educația ar fi fost realizată la înalte culmi de profesionalism.
Este, de ce să nu o recunoaștem?, o urmare firească a dezvoltării societății civile, a impactului pieței libere, a globalizării și internaționalizării produselor, serviciilor existente etc. Ceea ce nu înseamnă că are sens să arătăm nepăsare față de educația publică, însă ar fi de dorit ca aceasta să pornească de la realitățile din sistemul educațional, de la modalitățile în care se aplică legea, ce fel de legi se impun și cum lucrează de fapt profesorii, măsurate la zi de statisticile existente, indiferent de erorile sau abaterile unor elevi sau profesori sau, din alt punct de vedere, dincolo de rezultatele excepționale ale acelorași actori educaționali.
Certificat de integritate – de unde și până unde?
Tot în luna ianuarie 2024 profesorii români au avut obligația de a-și obține cât mai curând cazierul și certificatul de integritate de la secțiile de poliție din teritoriu (până la realizarea planului de încadrare a posturilor pentru anul școlar viitor). Această cerere oficială a autorităților statului român vine în realitate, presupunem, pe fondul unei situații anormale constatate și discutate cu mult vai și amar în presa din toamna anului trecut.[3]
E greu de înțeles și chiar de acceptat motivul pentru care sute de mii de profesori au fost siliți să facă acest drum la poliție (un stupid mers la Canossa) pentru câteva documente când problema se dezvoltă de la rădăcini și nu se rezolvă pe fiecare rămurică luată individual. Pe cale de consecință, degeaba îi trimitem pe educatori să își procure certificate de bune purtări câtă vreme profesorul din Buzău de la care a pornit întreaga discuție publică a fost identificat de către autorități după mai mult de un an de când preda în două unități de învățământ de stat. Sesizarea nu a fost făcută din oficiu pentru fapte neconforme legii în cadrul activității de la catedră, ci pentru acțiuni anterioare momentului în care acest cetățean a ajuns profesor, fără a se analiza strict activitatea sa didactică pentru care era remunerat.
Or, în conformitate cu legea, așa cum în armată, poliția națională și în serviciile secrete nu se intră fără un cazier curat, nici în învățământ nu se procedează altfel. Profesorul cu dosar penal și găsit vinovat de instanță a fost verificat de către o comisie din cadrul inspectoratului școlar din județul Buzău, comisie alcătuită din inspectori, directori și alte cadre didactice cu experiență, înaintea examenului de obținere a unui loc de muncă în sistemul de învățământ de stat.
În lumina faptului că, în cele mai multe situații, profesorii prezintă un dosar în care cazierul acestora este gol, ne întrebăm la rândul nostru: cât de neatenți au fost cei din respectiva comisie când au cercetat cazierele posibililor profesori, din care 99,9% nu au fost prinși comercializând droguri sau comițând infracțiuni sexuale în viața lor? Sau poate nu eroarea umană neintenționată este cea care ar trebui să ne pună pe gânduri, ci opusul ei, greșeala cu bună-știință și rea-voință, cu toate că și aici rămâne un mister de deslușit: într-o țară în care lumea interlopă terorizează străzi, cartiere, orășele întregi cu voie de la prefectură și de la consiliu județean, prinși într-un labirint de nepătruns cu mintea, cui să-i pese de combinațiile unui ins anonim care a reușit să devină profesor prin examen, dar cu un cazier nici măcar mai grav decât al mai marilor din județ? Și de ce s-ar face cineva cu adevărat periculos profesor pentru câteva sute de euro, sub o mie pentru un debutant fără vechime și grade didactice, când discutăm de crima organizată, unde sumele rulate depășesc imaginația celor mai mulți angajați din educație, după cum se poate observa din cele mai uzuale investigații jurnalistice? Întrebări grele, de plumb bacovian. Rezolvarea încălcării legii într-un caz nu are loc, firește, prin impunerea cazierului alb la zi tuturor profesorilor din România. Aplicarea legii zi de zi ne interesează mai mult decât demonstrațiile de forță ocazionale, brutale și neconvingătoare în cele din urmă.
Declarații de interese – de când și până când?
Industria paralelă a meditațiilor, cele care asigură notele eminente de la Evaluarea națională, Bacalaureat sau admiterea pe locurile bugetate la unele universități (medicină, politehnică, drept, cele din cadrul sistemului național de apărare, deși este de văzut dacă nu se poate intra și la taxă aici fără efort intelectual considerabil) se prezintă ca ploaia în deșertul educației de stat. Complexitatea materiei de învățat, competiția de la anumite facultăți, dificultatea examenelor nu permit pregătirea doar din clasă la anumite materii pentru obținerea unor rezultate de prestigiu. Este deja o tradiție la noi în România, care coboară mult în timp. De ce și cum s-a împământenit practica în acest mod, recunoaștem că nu este de competența unui articol de opinie. Un student la arhitectură de pe vremuri se pregătea în particular cu un profesor universitar din aceeași universitatea unde dădea admitere. Sunt lucruri arhicunoscute asupra cărora nu mai insistăm în acest loc, deși analiza ar merita continuată laborios.
În prezent, cele mai multe meditații se realizează doar la anumite materii în România, aceleași de la examenele organizate de sistemul de stat. Este de-a dreptul absurd să ne prefacem că toți profesorii fac meditații. Mai mult de atât, OME Nr. 3051 se referă explicit doar la elevii care studiază atât la școală, cât și acasă cu același profesor. Ordinul este ticluit în așa fel încât nu mai este nimic ilegal dacă un cadru didactic lucrează în privat cu alți elevi decât aceia cărora le predă și pe care îi notează în timpul orelor de școală. Legea nu este proiectată ca aplicarea unei deontologii profesionale stricte, ceea ce e dificil de imaginat și pus în practică în România de către legiuitor, oricare ar fi ideologia sa recunoscută de partid, cât penalizarea unor activități pasibile de imoralitate și ilegalitate. Drept urmare, se impune o întrebare: cât muncesc profesorii conform legii în România?
Meditațiile, cazierul, certificatul de integritate – foc de paie
Deschidem răbdători Legea Învățământului Preuniversitar Nr. 198/2023, proaspăt și incomplet aplicată/aplicabilă în prezent, și dăm citire Articolului 207: ,,(1) Activitatea personalului didactic de predare se realizează într-un interval de timp zilnic de 8 ore, respectiv 40 de ore pe săptămână, şi cuprinde: a) activităţi didactice de predare-învăţare-evaluare şi de instruire practică şi examene de final de ciclu de studii, conform planurilor-cadru de învăţământ, de pregătire pentru evaluări/examene naţionale şi/sau pentru obţinerea performanţei educaţionale, precum şi de învăţare remedială; b) activităţi de pregătire metodico-ştiinţifică, activităţi de dezvoltare a curriculumului la decizia elevului din oferta şcolii, în acord cu nevoile elevilor; c) activităţi de educaţie, mentorat şi alte activităţi complementare procesului de învăţământ; d) activităţi de management al clasei; e) activităţi specifice elaborării, implementării şi evaluării proiectelor educaţionale; f) activităţi de sprijin pentru persoanele care ocupă funcţia didactică de profesor itinerant şi sprijin în cadrul CJRAE/CMBRAE”.
Cele 8 ore zilnice din conținutul legii se realizează în cele mai multe cazuri pe de o parte sub forma normei didactice, adică numărul efectiv de ore de predare-învățare-evaluare cu elevii români, pe de altă parte în orele de pregătire individuală ale profesorului sau alte activități conexe (punctele c), d), e) din cadrul Articolului 207). În realitate, în condițiile unei cancelarii neîncăpătoare, prost dotate și ale unor spații educaționale insuficiente (laboratoare și birouri separate de aprofundare în școală pentru toți profesorii în decursul unei zile de muncă), căci școlile din România au fost construite în cvasiunanimitatea lor sub alt regim și în alt secol, nu se aplică nicăieri în școala noastră programul regulat de 8 ore zilnice, stipulat de lege pentru toți angajații săi.
După ce se termină programul de lucru cu elevii, normat, într-adevăr, cu strictețe, profesorul român pleacă acasă, după cum se știe, unde acesta se presupune că elaborează planuri de lecții, corectează lucrări, merge la cursuri de perfecționare, asistă la ședințele de consiliu profesoral (sau de consiliu de administrație) din când în când, participă la cercuri pedagogice săptămânal, lunar sau anual, în funcție de dinamica impusă de metodiști și inspectorii de specialitate, programează tot ocazional ședințe cu părinții, pune în practică ore remediale acolo unde se impun (mai ales cu elevii din anii terminali, finalizați prin probe de examen) sau pregătește suplimentar elevii de performanță în vederea olimpiadelor și concursurilor școlare, corectează lucrări de examen de câteva ori pe an, inclusiv a olimpiadelor și competițiilor școlare recunoscute de Ministerul Educației, acolo unde materia permite, toate aceste activități având un caracter aparent suplimentar, nu întotdeauna obligatoriu, cu toată claritatea legii în materie. Ce se întâmplă în viața reală e mai dificil de spus, dar ușor de ghicit. Meditații ar fi un răspuns sumar și cumva demn, proactiv, însă acestea nu sunt decât beneficiul inerent doar unor materii școlare și, implicit, al anumitor categorii de profesori, insistăm în acest punct, nicidecum al majorității acestora. Departe de așa ceva în viața trăită, nu povestită.
Totuși, pentru a explica de ce nici statul nu se sinchisește de punerea în aplicare a legii în curs, care este nerealistă din start, vom lua câteva exemple din viața cotidiană a școlii românești. Din 2007 înspre prezent s-a înmulțit numărul de after school-uri private, unde elevii de primar se află de regulă, dar nu mereu, să ne înțelegem, sub asistența profesorilor de învățământ primar, care mai au astfel un al doilea job, de care au nevoie pentru a-și plăti creditul la bancă, chiria lunară sau, pur și simplu, în vederea unei calități superioare a nivelului lor de trai. Este orarul acestor instituții private aranjat în așa fel încât profesorii de primar să lucreze în afara celor 8 ore zilnice de muncă la școală?
Asta ar însemna, în termeni de bun-simț, că after school-urile lucrează după ora 16:00, presupunând că profesorul angajat peste program începe programul la ora 8:00 dimineața. Cum se mai justifică legal plata cu ora dacă aceasta nu este programată în orarul școlii ca desfășurându-se în afara intervalului de 8 ore zilnice obligatorii? Sunt programele Școală după școală sistematizate, atât de căutate de părinți și suportate din banii bugetului local de către primării, acolo unde există mijloace, fonduri și voință, în așa mod încât ele să aibă loc dincolo de limita de 8 ore de program zilnic (a se vedea Art. 11, (3) din Procedura operațională pentru Școala după școală Nr. 9924/04.05.2023, dar și Art. 15, (a) și (b) din OME Nr. 4802/31.08.2017, pe care le puteți găsi la distanță de un click, ambele în vigoare în acest moment). Ne îndoim, pe de o parte, că la o inspecție riguroasă, spontană la fața locului, în conformitate cu prevederile legii în vigoare, care necesită o urgentă rectificare, lucrurile să stea chiar așa cum sunt descrise și normate în scripte.
Pe de altă parte, nu ne dorim și nici nu am intenționat un moment să incriminăm o breaslă care lucrează măcar în parte suplimentar conform unui contract de muncă, virând sumele necesare către stat din munca lor. Sunt destui profesori care dau meditații pe baza regimului juridic de tip PFA. Oamenii aceștia muncesc, nu fac altceva, să ne înțelegem și este greșit să susținem că elevii și părinții nu sunt în genere mulțumiți de rezultate, mai ales când suportă cheltuielile unor servicii educaționale în plus, neimpuse de nimeni din afară.
Toate acestea se întâmplă sub ochii noștri, părinți, profesori, sindicate, juriști, judecători, elevi etc. Atâta timp cât legea nu merge în linia realității, ci realitatea este criminalizată aberant, atâta vreme cât punem carul înaintea boilor, ne îngropăm capul în nisip ca struții, zbierăm când ceva ne miroase a imoralitate și ne înfuriem ca Mița Baston pentru a o lua de la capăt de-a doua zi, vom galopa mereu în materie de indignare falsă și de pretenții, mirări, înciudări iresponsabile și imature. Altminteri, desigur, dacă ne vom încăpățâna să schițăm un balon de săpun, să suferim că nu trăim etanș în el, deși e atât de fragil, și ne doare că lumea e mai cuprinzătoare de atât, educația va fi mereu un episod de descărcare a umorilor. E adevărat că ne confruntăm cu practici sociale complicate și ne afundăm într-un mâl social infertil în care detectăm alte și alte contrarietăți pe zi ce trece: dansul săbilor, topoarelor, ciomegelor, macetelor, pumnilor, a parbrizelor sparte etc. marchează ritmul vieții stradale la televizor în marile orașe românești. Până să ajungem la reforma educației, poate ar trebui să începem cu cea a justiției, a poliției, a serviciilor secrete și a celor care propun legi și le promulgă în parlament, de al cărui prestigiu se apreciază în sondaje că se bucură numai 10-15% din cetățenii cu drept de vot ai României.
[1] Doru Căstăian, Școala deschisă și dușmanii săi, platforma Contributors, 12.02.2024, https://www.contributors.ro/scoala-deschisa-si-dusmanii-ei/
[2] Mihai Maci, Și ce dacă nu știu?, platforma Contributors, 10.02.2024, https://www.contributors.ro/si-ce-daca-nu-stiu/
[3] Florina Ilcea, Scandal la Buzău: condamnat pentru infracțiuni sexuale, profesor la două școli! Cum a fost posibil, 15.09.2023, https://adevarul.ro/stiri-locale/buzau/scandal-la-buzau-condamnat-pentru-infractiuni-2300501.html
Raportul OECD 2024 – probleme și interogații autohtone (26.03.2024)
Raportul OECD pentru România în 2024 pe subiectul educației naționale este o lucrare de aproape o sută de pagini în care, în stilul birocratic cunoscut, rece, neutralizant, aseptic, se analizează plusurile și minusurile sistemului de educație românesc. Asemenea rapoarte se scriu și se actualizează anual. Ele constituie un indicator probabil credibil și științific a ceea ce merge bine sau mai puțin fericit în școlile românești.
În general, nu altfel decât în cazul celebrelor teste PISA, între 40-50% din elevii români nu au abilități medii la matematică sau în înțelegerea unui text semiformal și a vocabularului științific de bază adiacent, alături de toate noțiunile implicate. 15,6% din elevii români nu au terminat la timp ciclul gimnazial. Suntem cu 20-25% sub media europeană în termeni de competențe și abilități deprinse corespunzător în școlile noastre. Mediul rural este responsabil pentru aproximativ 84% din aceste rezultate slabe. Abandonul școlar este printre cele mai mari din Uniunea Europeană. Din 5,901 de școli publice, 22% au înregistrat anual rezultate slabe și foarte slabe. Inspectoratele și direcțiunile școlilor nu sunt evaluate în funcție de aceste performanțe reale din teritoriu, ci omogenizate prin centralizarea administrativă practicată ierarhic. Inspecțiile generale la nivelul școlii se petrec rar, în termeni de decenii, deși legea prevede un interval de maxim 5 ani pentru fiecare unitate școlară în parte.
Deși tot Legea învățământului preuniversitar Nr. 198/2023 impune atribuții sporite pentru ARACIP, care preia multe din funcțiile inspectoratelor, acestea continuă să existe în forma și organizarea internă de dinaintea legii, transparența și validitatea criteriilor de selecție a corpului național de inspectori fiind, de dinainte de pandemie și până în 2024, cel puțin obscure și criticabile. Nu s-a mai organizat un examen de inspectori de cel puțin cinci-zece ani, deși nici atunci examinarea nu a fost una concurențială și corectă, ci mai degrabă un simulacru cu voie de la partid.
O atentă gestionare a personalului și a resurselor existente în inspectoratele județene cu rate mari de eșec școlar nu există. În ciuda examenului de directori și directori adjuncți din 2021 și 2022, calitatea reală, testabilă și măsurabilă a conducerilor unităților de învățământ lasă de dorit. Cursuri specifice și în temă nu s-au realizat, dincolo de pachetul educațional CRED și multitudinea de cursuri în vederea creșterii gradului de digitalizare din sistemul public. O opoziție mută se simte stând la pândă în sistem, care se conservă în pofida oricărei opoziții declarative emise de sus. Orice studiu sociologic serios stabilește o corelație crescută între școlile cu rezultate scăzute și procente ridicate de abandon școlar și cele mai sărace județe ale României sau cele mai subdezvoltate zone dintr-un județ oarecare. Unde există dezvoltare și acumulare financiară, așa inegal distribuită cum este, școlile românești sunt peste standardele OECD.
Accentul pus pe ARACIP ca instituție reformatoare uimește prin luciditatea propunerilor, dar și prin imposibilitatea lor imediată de a fi aplicate întrucât inspectoratele sunt spații politizate și clădite pe rețele de nepotism. Odată cu trecerea, amânată până dincolo de 1 ianuarie 2025, a misiunii inspectoratelor în sarcina ARACIP, putem oare să ne așteptăm la un alt val de politizare a ARACIP-ului însuși, în cazul în care această instituție temută devine, într-adevăr, activă în sensul noii legi a învățământului preuniversitar? Politicile educaționale românești vor capota în deadend-ul intereselor de partid și ale unor reprezentanți slabi, promovați în taină sau pe față dincolo de orice profesionalism și integritate aparente. Lupta pentru putere între inspectoratele județene și ARACIP va continua în forme ușor de bănuit, fără ca nodul gordian să fie tăiat de nimeni în următoarea perioadă, intens vascularizată electoral. Stabilitatea, adică păstrarea status quo-ului, este noul cuvânt cheie când războiul bate la ușa din est a Uniunii Europene.
De asemenea, în plus față de cele amintite mai sus, raportul OECD scoate în evidență costul per elev scăzut în comparație cu alte state europene. Aproape un milion de elevi studiază în școli rurale cu profesori nu întotdeauna calificați la cele mai înalte standarde și, cu siguranță, sub cei de la oraș în ceea ce privește pregătirea profesională continuă. Bursele sociale au crescut ca pondere națională din 2020 până în 2023, dar sunt, în continuare, insuficiente pentru asigurarea unei subzistențe oarecare a unui membru de familie.
Retrasarea rețelei școlare va conduce la comasarea școlilor, așa cum s-a întâmplat în perioada 2000-2010, când o mulțime de unități școlare din mediul rural a dispărut pur și simplu pe fondul picajului demografic și a emigrației în Occident. De atunci încoace numărul de rapoarte și situații de la nivelul secretariatelor școlii s-a mărit de câteva ori, în pofida avantajelor digitalizării, nu întotdeauna ieșite din comun în materie de eficiență a fluxului informațional.
Directorii de școală românească nu sunt atât manageri, cât furnizori de documente birocratice în valuri și la foc automat. Este vorba de o muncă de secretariat prelungită, stufoasă, pierdută în irelevanță, fără mize clare, în afara celor de a justifica volumul de muncă al angajaților din inspectorate. Datele trimise din școli nu ajung de multe ori nici măcar în paginile unor rapoarte interne ale sistemului.
Raportul OECD menționează, în schimb, că între salariile existente, în funcție de vechime, grad, gradație de merit, spor de doctorat, plata cu oră, nu există o armonizare în materie de calitate care să se vadă în educația elevilor și a cetățenilor români. În continuare, salariile sunt modeste, situate valoric între Chile și Estonia la nivel global. Se dorește ca mentorul școlar, profesorul cu experiență, să devină legătura epistemică de bază din sistem. Un nou grad profesoral, cel de profesor emerit, se vrea a fi impus în unitățile de învățământ.
În stilul generos și globalist al OECD-ului, intervin sfaturi culese din exemplul comparativ al altor sisteme de învățământ: cel neo-zeelandez, scoțian, irlandez, sârb, galez, portughez, chilian, american, olandez, columbian, norvegian, slovac, austriac, danez, francez și finlandez. Întâi de toate că aceste țări nu au o tradiție similară cu cea românească, cu excepția Serbiei și a Slovaciei, care au trecut prin experiența comunismului. În al doilea rând, fiecare din aceste sisteme educaționale naționale se confruntă cu propriul set de probleme apărute în ultmele decenii, în proporție directă cu contractarea procentuală a clasei de mijloc, și nu sunt obligatoriu exemple de urmat. În al treilea rând, politicile educaționale românești nu sunt ușor compatibile cu nivelul de trai preconizat de cele din țările dezvoltate sau subdezvoltate ale lumii.
Trecând peste toate acestea, ceea ce raportul uită să menționeze sunt exemple de bune practici din sistemul educațional românesc. Aici avem partea nevăzută a lunii. În ciuda criticilor aduse învățământului preuniversitar românesc, cele mai multe indubitabil justificate, ne bucurăm de școli și licee de elită în România. De fapt, aceste unități de învățământ sunt singurele pe care Ministerul Educației și instituțiile din subordinea sa le ia în seamă în momentele festive când ne împăunăm politico-administrativ cu rezultatele educației publice. Așa cum 40-50% din absolvenți dovedesc carențe grave la un nivel de cerințe între elementar și mediu, tot la fel, la antipozi, putem enumera lista de medalii internaționale pe care loturile restrânse de olimpici la matematică, informatica, fizică, robotică, geografie, limbi străine etc. le obțin aproape anual. 45% de semianalfabeți îi salută în arena vieții școlare pe cei 0,1% – patricieni și senatori olimpieni. Dacă pe raza județului Ilfov nu se poate vorbi de un liceu valoros și cu rezultate măcar decente, cu toate că populația cea mai avută a României are rezidența în acest județ, primele colegii naționale din București sunt pepiniere de studenți la cele mai prestigioase universități globale. Unii dintre profesorii acestor licee de prestigiu sunt excelenți dascăli, de multe ori în afara orarului școlar. Într-un ocean de submediocritate și practici didactice modeste, câteva insule de excelență se ridică din adâncuri în cele mai bogate centre urbane. Întrebarea pe care ar fi indicat să ne-o punem mai des se poate formula astfel: nu cumva dezvoltând mai mult sau mai puțin conștient un elitism la un capăt, compus din munci suplimentare extenuante și din rezultate în folos personal (pentru portofoliu, gradație de merit, pentru îndestularea orgoliului etc.), pentru copii și adolescenți din medii sociale deja avantajate, neglijăm cerințele medii și întoarcem spatele celor mai multe categorii sociale de venit din România? Dar care România, mult segregată, deja serios divizată intern, ruptă în fâșii de mentalități antagonice? Școala românească este mai ales despre veniturile și gradul de educație al părinților, despre accesul la cele mai înalt cotate unități de învățământ din marile orașe, despre profesori pasionați și superior pregătiți, ancorați în programul de muncă paralel orarului școlii și, desigur, despre ceilalți, lăsați pe dinafară de sistem. Acești ceilalți sunt cei mai mulți membrii titulari ai demosului românesc, chemat să voteze din când în când, căci așa o cer regulile democrației reprezentative. Tempora mutantur, nosque mutamur in illis.
Vicuslusorum's Blog 